Muri Stalin, ca persoană, şi, la cîţiva ani după aceea, muri Stalin şi ca Mare Învăţător al popoarelor. Statuia sa din Bucureşti dispăru într-o noapte. Dispăru şi Oraşul Stalin, pentru a reveni, tot într-o noapte, sub numele de Braşov, aşa, cum de altfel, îi spuneau toţi cînd nu scriau Scînteii.
Bibliotecii din Vintileasaa i-a venit dispoziţie să scoată operele lui I.V. Stalin. Cu hîrtia în mînă, bibliotecara Lenuţa Stîncălie, fostă membră a UFAR, a cărei poză apăruse pe pagina întîi a Scînteii, împreună cu pozele altora, sub titlul Femei din RPR cu care ne mîndrim, s-a prezentat la preşedintele Sfatului Popular niţel încurcată. Nu pentru că ar fi descumpănit-o indicaţia de a elimina de pe rafturi, ba chiar şi din depozit, operele Tătucului, asta după ce, în urmă cu cîţiva ani, un volum semnat de Stalin, găsit la controlul raional cu scoarțele neşterse de praf ar fi dus la darea afară şi la trimiterea ei în judecată, pentru sabotaj. Lenuţa Stîncălie se obişnuise deja cu astfel de răsturnări ale lumii cu fundu’n sus. Nu se pomenise ea, la finele lui mai 1952, cu dispoziţia telegrafică de a scoate din bibliotecă portretul Tovarăşei Ana, devenită, în cîteva zile, din Fiica iubită a poporului muncitor, Duşmanca urîtă a aceluiaşi popor?
Descumpănirea care se putea citi pe faţa bibliotecarei îşi avea cauza în dificultatea de a îndeplini indicaţia. Trei sferturi din bibliotecă erau ocupate cu operele lui I.V. Stalin. Toate tipărite scoase în ediţie de lux, pe hîrtie lucioasă, sub coperţi din piele. De scos din bibliotecă aceste cărţi nu era cine ştie ce greutate. La o adică, putea fi rugat s-o ajute şi Parfenie Şonțu, omul de serviciu al Sfatului Popular, ajuns în acest post după ce Scînteia publicase despre el un reportaj din care rezulta că fusese victima uneltirilor chiabureşti. Tot satul, de la primar pînă la Mielu, prostul oficial al localităţii, ştia că era vorba de o minciună. Pe Parfenie Şonțu îl stîlciseră în bătaie nu chiaburii, ci nişte flăcăi, care-l prinseseră în grădina cu pepeni şi-l bătuseră crezînd că-i unul care dă tîrcoale mîndrei lor, cînd el, în realitate, sărise gardul la furat.
Problema, marea problemă a Lenuţei Stîncălie, era ce să facă cu operele nemuritoare, după ce le scotea din bibliotecă. Unde să le depoziteze? Unde să le ducă?
De depozitat undeva, nici nu se punea problema.
După ce, într-un depozit de var nestins din comuna Tîrzii, regiunea Bîrlad, fuseseră descoperite tablouri cu Regele Mihai, nici un depozit din ţară nu primea ceva fără a-l înregistra, nu înainte însă de a cere aprobare scrisă pentru asta.
De depozitat n-avea unde.
Nici de aruncat pur şi simplu nu se găsea centimetru pătrat de loc în tot satul. Viile, terenurile agricole, ba chiar şi pîrloagele erau ale sătenilor. Cine putea fi de acord să se ocupe o bucăţică din pămîntul lui cu nişte cărţoaie?
Pe terenurile ţinînd de domeniul public, iar nu se putea arunca nimic.
Preşedintele Sfatului Popular era şi el în mare încurcătură. Lenuţa Stîncălie aştepta în picioare, deşi o dureau deja. Vîrsta şi varicele îşi spuneau cuvîntul. Soluţia o găsi şi o dădu pe loc Parfenie Şonțu. Deşi nimeni nu-l chemase, pentru că în nici un statut nu scria că e necesară prezenţa sa, el se afla în încăpere şi, culmea! cu căciula în cap.
În mod obişnuit pe preşedinte tupeul lui Parfenie Şonțu îl scotea din sărite. Nu îndrăznea să-l pună la punct. Era singurul din sat care se putea mîndri cu o cotonogeală administrată de duşmanul de clasă.
Cum să-i spui unui asemenea luptător dă-te mai încolo?!
De data asta însă, n-avu încotro.
Soluţia lui Parfenie era singura care putea rezolva problema:
Cărţile să fie arse, iar cenuşa lor, împrăştiată peste ogoare.
Primarului îi străluciră ochii de bucurie. Asta în prima clipă, pentru că într-a doua, i se stinseră de tristeţe. De ars cărţile era destul de simplu. Paznicul şi bibliotecara le cărau din bibliotecă pînă pe maidanul din spatele Sfatului Popular, folosind pentru asta roaba Sfatului şi, după aia, dîndu-le în prealabil cu gaz, le puneau foc.
Odată arse, apărea problema terenurilor pe care urma să fie împrăştiată cenuşa. Putea fi orice teren, sau numai al GAC-ului?! Ţinînd însă cont că aparţineau unui personaj deja condamnat de Istorie – I.V. Stalin –, autorul atîtor greşeli prin care fusese pusă la îndoială construirea socialismului în măreaţa patrie a Sovietelor, n-aş fi fost mai bine, oare, ca terenurile să aparţină chiaburilor sau, mă rog! ţăranilor mijlocaşi?!
Şi mai era o problemă.
Una deloc simplă:
Proprietarii să fie sau nu anunţaţi că pe terenurile lor va fi împrăştiată cenuşa operelor lui I.V. Stalin?
Împreună cu vicepreşedintele, cu bibliotecara şi cu paznicul Parfenie Șonțu, care zicea că proprietarului trebuia să i ceară permisiunea, se hotărî ca terenul să aparţină unui ţăran mijlocaş (corespundea locului pe care-l avea acum Stalin în inima ţăranilor muncitori din întreaga lume). Ţăranul sărac ar fi corespuns lui I.V. Stalin de pe vremea cînd era Marele Învăţător al Popoarelor. Chiaburul ar fi corespuns duşmanului de clasă. E drept, Stalin greşise grav, încălcase democraţia socialistă, dar nu putea fi considerat un imperialist, ca Truman.
Coproprietar al terenul îl aleseseră pe Guriţă Ghimpu, un beţivan notoriu, dar mai ales un ins care accepta orice de la un număr de pahare în sus. Era destul de uşor să-i vîri pe gît măreaţa cenuşă dacă-i plăteai un kil de ţuică.
Zis şi făcut.
Cu convingerea lui Guriţă Ghimpu se autoînsărcină paznicul Parfenie Șonțu. Le trăgea şi el la măsea şi, prin sarcina primită, se rezolvau două chestiuni. Bea şi el un păhărel pe banii Sfatului Popular şi obţinea învoirea fără prea mari dificultăţi, cîtă vreme frecventa şi el bufetul comunal.
Lucrurile se împliniră cît ai bate din palme.
Guriţă Ghimpu acceptă să se împrăştie cenuşa pe terenul său din simplul motiv că nici nu-şi dădu seama despre ce-i vorba. Înțelese că-i vorba de un tren, mijloc de locomoţie cu care n-avea nici o legătură. Noaptea, cenuşa cărţilor arse fu turnată într-o găleată şi împrăştiată pe terenul însămînţat cu porumb de către ţăranul mijlocaş Guriţă Ghimpu.
Trecură cîteva luni de la noaptea împrăştierii. Luaţi cu treburile, participanţii la operaţiune uitară complet de ea. Preşedintele Sfatului Popular avu bătăi de cap cu gazeta de perete satirică a comunei, care stîrnise protestul unui ins din Vintileasa de sub Munte pe motiv că fusese criticat pe nedrept. Numele lui Nelu N. Pătruşcă apăruse sub o caricatură în chip greşit:
În realitate satirizatul era Nelu M. Pătruşcă.
Bibliotecara se confruntă cu un control de la raion în chestiunea felului în care erau îngrijite şi expuse cărţile tovarăşului Gheorghiu Dej. Paznicul fusese mai tot timpul plecat la Floreşti, pentru a obţine o prelungire a indemnizaţiei de Erou al Luptei de clasă, lucru destul de greu de obţinut pe fondul unei tot mai mari puneri la îndoială a tezei despre continua ascuţire a luptei de clasă pe măsura înaintării spre comunism.
Porumbul răsări şi crescu, potrivit eternelor legi ale naturii.
Crescu însă într-un ritm ameţitor şi, ceea ce se dovedi cu atît mai surprinzător, crescu pînă la proporţii ieşite din comun.
Tulpinile se făcură cît nişte copaci.
Păpuşile, de mărimea unor saci de porumb, anunţau o recoltă nemaivăzută.
Guriţă Ghimpu scoase de pe terenul peste care se împrăştiase cenuşa Operelor lui I.V. Stalin de zece ori mai mult porumb decît vecinii săi, proprietari ai unei suprafeţe de aceeaşi mărime, dar lipsite de îngrășămîntul cu pricina.
Se discută mult şi mult timp în Vintileasa despre cauzele acestui miracol al porumbului de pe terenul lui Guriţă Ghimpu.
Se lansară fel de fel de presupuneri, după cum îl ducea mintea pe autor, dar şi după starea în care se afla.
După unii, porumbul crescuse astfel, deoarece terenul lui Guriţă Ghimpu se nimerise exact în dreptul unui teren de porumb de pe cealaltă parte a Pămîntului, din Australia. Proprietarul terenului din Australia pusese pe terenul său o cantitate atît de mare de îngrăşămînt încît o cotă din acest îngrăşămînt ajunse, străbătînd Globul, în rădăcinile porumbului însămînţat de Guriţă Ghimpu din Vintileasa.
Împotriva acestei ipoteze se ridica mînios (chiar și cînd era beat) Guriță Ghimpu.
Și pe drept cuvînt.
Dacă porumbul lui beneficiase de îngrășămîntul unui imperialist din Australia, erau toate motivele pentru ca întreaga recoltă să fie confiscată pe motiv că purta în ea otrava ideologiei burgheze. I se puteau lua și vacile. Hrănite cu un astfel de porumb, exista riscul să nu mai mugească în stil socialist, ci într-unul capitalist.
Alții susțineau că nu era vorba de nici un miracol. Operele lui Stalin, așa cum arătase Tovarășul Nikita Hrușciov, erau pur și simplu greșite din punct de vedere marxist-leninist. Era normal ca ele să dea prin ardere o cenușă care, folosită ca îngrășămînt, făcea ca porumbul să crească greșit din punct de vedere agrotehnic.
Prin urmare, Guriță Ghimpu trebuia compătimit și nu invidiat.
Porumbul recoltat de pe terenul său n-avea nici o valoare nutritivă.
Gol de conținut, nu era bun nici de dat la vite.
Cu ipoteza asta, Guriță Ghipu a fost de acord.
Și s-a luptat mulți ani să fie despăgubit de Autorități, pentru că-l obligaseră să accepte Cenușa Operelor lui Stalin.