(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Centenarul Eminescu aduce cu sine o intensificare la maximum a campaniei antimaioresciene. Şi anterior, mai precis în 1948 şi 1949, se polemizase cu Maiorescu şi Junimea. Primul articol violent acuzator din lunga şi complicata bătălie cu Maiorescu, care va lua sfîrşit abia în 1963, aparţine nu unui critic, ci unui scriitor: Zaharia Stancu. Preşedintele Societăţii Scriitorilor din România deschide prin articolul „Despre un trecut care nu trebuie uitat şi un viitor luminos…“, Contemporanul, 9 ianuarie 1948, seria acuzaţiilor aduse lui Maiorescu prin denunțarea marelui critic de a fi fost un instrument al monarhiei în efortul acesteia de a distruge cultura română:
„Prin Titu Maiorescu, monarhia a influenţat decenii întregi literatura românească îndepărtînd-o, la adăpostul falsei teorii a «artei pentru artă», de frămîntările sociale, de viaţa vie, şi adevărată a mulţimilor“.
O dată deschisă seria, alte şi alte acuzaţii vor fi lansate, ca niște salve de artilerie, împotriva lui Maiorescu în anii următori. Într-un amplu articol Pentru o concepţie ştiinţifică în manualele de limba şi literatura română din învăţământul mediu, de Ion Mihăileanu, Contemporanul, 10 septembrie 1948, manualului de clasa a VII-a, Ediţia 1947, alcătuit de Al. Rosetti, J. Byck şi Perpessicius, i se reproşează atitudinea binevoitoare faţă de estetica maioresciană. Articolul afirmă fără drept de replică:
„Ori, nu mai este un secret pentru nimeni faptul că această concepţie estetică a lui Maiorescu a îndepărtat decenii de-a rîndul pe scriitorii noştri de aspiraţiile poporului, fiind expresia lipsită de echivoc a intereselor reacţionare ale moşierimii româneşti“.
Cele 133 de pagini de punere sub semnul întrebării a întregii critici anterioare lui 23 august 1944, de la Mihail Dragomirescu pînă la G. Călinescu, efort întruchipat de lucrarea lui Ion Vitner, „Critica criticii“ (1949), sînt tot atîtea acuzaţii aduse lui Maiorescu, a cărui activitate i se pare autorului o zdrobitoare demonstraţie a caracterului de clasă al criticii:
„Reprezentantul politic al conservatorismului, apărătorul marii latifundii, a fost de o extremă consecvenţă pe plan ideologic şi cultural.
Maiorescu dovedeşte prin scrisul său, mai categoric decît oricare altul, că, în ultimă instanţă, problema culturii este o problemă de partid (în înţelesul larg de interes de clasă).
Cel care s-a ridicat împotriva oricărei tendinţe în artă a fost fără îndoială practicantul nemărturisit al celui mai desăvîrşit tendenţionism“ (Ion Vitner, Critica criticii, Colecţia Contemporanul, 1949).
Sub puterea unor astfel de teze, antimaiorescianismul devine o permanenţă a educaţiei literar-artistice din învăţământul şcolar. Pentru articolul bilanţ „Însemnări pe marginea tezelor de română de la examenele din iunie“, Gazeta învăţămîntului, 19 august 1949, criticile aduse lui Maiorescu în lucrările elevilor de la clasele VIII-XI ale liceelor şi şcolilor pedagogice sînt un prilej de maximă satisfacţie ideologică:
„Din analiza tezelor de Română de la examenele din vară, rămînem totuşi cu o impresie reconfortantă despre marele pas înainte făcut de învăţămîntul nostru în ceea ce priveşte educaţia ideologică a elevilor. Putem citi, astfel, în unele teze: «Maiorescu, în tendinţa sa de a ascunde adevăratul caracter denunţător al putregaiului societăţii burgheze dezvăluit de operele lui Caragiale îl analizează numai din punct de vedere estetic»“.
Maiorescu îl ura pe Eminescu
Cu toate acestea, în nici un moment din anii 1948-1949 polemica cu Maiorescu nu atinsese intensitatea celei declanşate cu ocazia Centenarului Eminescu. Acum acuzaţiile îndreptate împotriva marelui critic depăşesc spaţiul estetic pentru a se înscrie în cel moral şi social-politic. Printr-o răsturnare a tot ce se ştia pînă acum, Maiorescu apare ca un ins mînat de ură în atitudinea faţă de Eminescu, ură pe care şi-o ascunde sub gesturi abile:
„Maiorescu nu l-a iubit pe Eminescu. Era ura regimului burghezo-moşieresc, era ostilitatea ministrului conservator, era şi frica apărătorului unei aşezări exploatatoare care se găsea în faţa duşmanului de forţa căruia nu se poate îndoi. «Grija» lui Maiorescu pentru poet poate fi asemuită cu atitudinea dresorului care are frică de leu şi totuşi, din interes, îi dă minimum de îngrijiri pentru ca să-l utilizeze în vederea scopurilor lui. Aşa se face că tot timpul cît a trăit Eminescu n-a cunoscut realmente un cuvînt bun din partea lui Maiorescu, a «Junimii», a oficialităţii.” (N. Moraru, „Studii şi eseuri“, E.P.L.A., Bucureşti, 1950).
În articolul „Despre rolul reacţionar şi antipatriotic al filozofiei idealiste din România burghezo-moşierească“, semnat de Athanase Joja, în Lupta de clasă, nr. 10, octombrie 1953, preocuparea lui Maiorescu pentru estetică ia înfăţişarea unui gest politic premeditat:
„Maiorescu a dat o deosebită importanţă esteticii şi criticii literare, pentru că propaganda în aceste domenii îi deschidea o cale mult mai largă decît prin filozofie pentru strivirea ideologică a maselor largi“.
Cea mai gravă acuzaţie adusă lui Maiorescu şi Junimii rămîne cea de falsificare a adevăratului Eminescu. O falsificare care constă nu numai în influențarea negativă printr-un climat anume, ci şi în acţiunea directă. O acţiune, evident, vicleană. În Adevărata faţă a lui Eminescu, N. Moraru dezvăluie una dintre formulele de falsificare a creaţiei eminesciene de către Maiorescu: intervenţia pe manuscris:
„Poemele sufereau modificări impuse de discuţiile «Junimii» la Iaşi apoi de exigenţele protectorului Maiorescu la Bucureşti. Cîte variante, cîte transformări au trebuit să sufere poemele! Ideile cu care pornea la drum autorul trebuiau schimbate în drum spre tipar. Şi asta sub presiune «dulce» prietenească… Iar ceea ce nu convenea pînă la urmă, ceea ce nu se putea modifica după experienţa poemului «Împărat şi proletar» se declara nerealizat, se punea de o parte, nu se publica“. (Op. cit., pg. 288)
Dat fiind specificul, „Îndrumătorul cultural“, nr. 1, ianuarie 1950, imaginează în articolul „Mihai Eminescu – o sută de ani de la naşterea lui“ acest procedeu de falsificare a lui Eminescu de către junimişti:
„Şi atunci ce găseau cu cale să facă dumnealor? Cînd Eminescu le trimitea sau le aducea o poezie plină de răzvrătire în care biciuia regimul burghezo-moşieresc şi arăta nedreapta orînduire a lumii capitaliste, domnii de la revistă strîmbau din nas şi începeau să spuie, ba că poezia nu e destul de desăvîrşită, ba că nu e destul de limpede, ba că cutare vers trebuie schimbat şi aşa mai departe. Desigur că Eminescu, scîrbit, îşi retrăgea poezia sau nu mai stăruia să i se publice. I se publicau, în schimb, alte poezii, foarte frumoase, desigur şi acelea, dar care erau poezii pline de amărăciune, triste, poezii în care poetul îşi cînta jalea lui de a trăi într-o lume ticăloasă şi nedreaptă, sub un regim de exploatare a muncitorimii şi a ţărănimii muncitoare.
Şi atunci ce se întîmpla? Poeziile sociale ale lui Eminescu, poeziile în care el cînta încrederea în viaţă şi frumuseţea muncii, poeziile în care biciuia cu asprime regimul nedrept al exploatării burghezo-moşiereşti, aceste pagini erau respinse de către redactorii de la Convorbiri literare şi nu erau publicate. Şi aşa, cu timpul, se adunau în sertarele lui zeci de poezii, frumoase, care rămîneau netipărite din pricină că nu erau pe placul boierilor de Junimea“.
Mita Kremnitz mergea la Ambasada americană
Ediţia Maiorescu a poeziilor eminesciene e prezentată drept un fals uriaş din motive politice, înfăptuit prin influențarea nefastă a poetului și, mai ales, prin intervențiile criticului asupra textului:
„În trecut, figura şi opera marelui poet au fost falsificate de burghezie şi moşierime. Pe lîngă faptul că în volumele de poezii «îngrijite» şi editate sub patronajul diferiţilor exponenţi ai ideologiei burgheze şi moşiereşti au fost lăsate la o parte poeziile în care revolta poetului împotriva mîrşăviei regimului de exploatare se manifesta mai puternic, cercetarea manuscriselor poeziilor lui Eminescu a scos la iveală că atît în timpul vieţii poetului, cît şi după moartea sa, junimiştii, aceşti ideologi reacţionari ai moşierimii, în frunte cu Titu Maiorescu, au eliminat şi modificat fraze şi strofe întregi din multe poezii ale lui Eminescu, schimbînd şi denaturînd înţelesul lor.“ (Volumele de poezii apărute cu prilejul centenarului naşterii lui Eminescu, Lupta de clasă, nr. 1, ianuarie 1950).
Adnotările din finalul celor două ediţii eminesciene apărute cu ocazia Centenarului sînt concepute ca o formulă de a arăta cum l-a falsificat Maiorescu pe Eminescu:
„Cititorul este încunoştinţat astfel de procedeele folosite de Maiorescu în preocuparea lui de a înăbuşi revolta poetului, prin stingerea sau atenuarea «expresiilor violente», de nu chiar ignorarea unor poezii în întregime“. (M. Petroveanu, „Ediţiile Eminescu tipărite cu ocazia centenarului.“, Viaţa românească, nr. 2, februarie 1950).
Variantele diferitelor poezii vor fi însoţite de precizări conform cărora modificările făcute de Maiorescu şi Junimea vizau atenuarea la maximum a dimensiunii protestatare iniţiale. La „Înger şi demon“, de exemplu, se arată:
„Prima versiune este străbătută de un puternic curent de revoltă împotriva societăţii bazate pe exploatarea omului de către om. Accentele din această versiune sînt înrudite cu cele din «Împărat şi proletar», scrisă în aceeaşi epocă. Sub presiunea redacţiei «Convorbiri literare», care îi criticase radicalismul, sînt eliminate accentele revoluţionare, astfel că poemul, în versiunea lui definitivă, tratează conflictul dintre răzvrătire, reprezentată prin Demon şi ordine, reprezentată prin Înger“.
Aceste răfuieli cu Maiorescu din cele două ediţii sînt totuși criticate în presă, pentru că n-au fost mai dure. Lupta de clasă crede că adnotările ar fi fost şi mai eficiente politico-ideologic dacă insistau mai mult pe falsificarea textului eminescian de către mentorul Junimii:
„Socotim, însă, că aceste adnotări şi-ar fi atins cu mult mai bine scopul dacă nu s-ar fi emis menţionarea unora dintre falsificările grosolane ale poeziilor lui Eminescu în ediţiile din trecut“. („Volumele de poezii apărute cu prilejul centenarului naşterii lui M. Eminescu“, Lupta de clasă, nr. 1, ianuarie 1950).
Supusă normelor tipicităţii, creaţia închinată lui Eminescu cu prilejul Centenarului are şi ea, drept punct obligatoriu, duşmănia faţă de Maiorescu. O duşmănie, în urma căreia Maiorescu apare ca un personaj diabolic în relația cu Mihai Eminescu. Ca, de exemplu, în poezia „Prietenul Mihai“, de Vasile Nicorovici, Contemporanul, 13 ianuarie 1950:
„Te-a răsplătit cu un discurs funebru
Un ins cu cioc şi un sforar notoriu
Ţi-a spus: «Poet nepămînteani, celebru…»
Şi te-a închis în turnul de ivoriu.
Te-a pricopsit, el, nu-i nimic de zis
Cu-o haină mincinoasă şi stupidă
N-a fost de-ajuns de viu că te-a ucis
A vrut şi amintirea-ţi s-o ucidă“.
Credinţa într-un Eminescu falsificat de diabolicul Maiorescu se întîlneşte şi în poezia lui A. Toma, „Lui Eminescu“, publicată în Viaţa românească nr. 12, decembrie 1949, şi reluată pe prima pagină a numărului sărbătoresc al Scînteii din 15 ianuarie 1950:
„Dar vrăjmaşii vieţii, sbirii
Tuturor avînturilor
Te-au menit adins pieirii –
Vraci măreţ al cînturilor
Te-au svîrlit titanic frate
Pe barca dezastrelor
De catarg cu mîini legate
Să te jelui astrelor“.
Punctul culminant avea să fie atins însă prin nuvela „O doamnă suprasensibilă“, de Vasile Petroianu, Contemporanul, 13 ianuarie 1950. Potrivit prozei, Mite Kremnitz, ca o tipică reprezentantă a burgheziei, se juca cu Eminescu şi nu-l iubea. Cît despre Maiorescu acesta e înfăţişat ca un monstru cînd Caragiale vine să-i spună că Eminescu a înnebunit. Criticul, care se pregătea să plece la un dineu, se dovedeşte de o nepăsare revoltătoare. Căci, în timp ce Caragiale:
„Repetă de cîteva ori aceleaşi vorbe, parcă ar fi vrut să împrumute lui Maiorescu o parte din zbuciumul său: Ce nenorocire! Ce nenorocire! (…)
Maiorescu scoase ceasul din buzunarul vestei şi-i potrivi cadranul îndelung. Apoi rosti degajat: – Ei, asta-i a poeţilor, să sfîrşească nebuni! Hai să mergem, că întîrziem!“
Lungă de o pagină de revistă, nuvela ar fi sfîşietor de plicticoasă dacă, la un moment dat, autorul n-ar avea fantezia, puternic influenţată de „Războiul rece“, de a o pune pe Mite Kremnitz să tot plece, ori de cîte ori venea Eminescu, la un dineu la ambasada americană.