În sine, polemica cu punctele de vedere anterioare, voinţa de a contesta o imagine despre clasifici făurită în decenii întregi de editare şi exegeză, de a releva anumite aspecte din opera clasicilor, neglijate mai înainte, de a propune, în acord cu timpul istoric, cu noile crezuri literare, noi puncte de vedere asupra literaturii româneşti, reprezintă un element firesc în dialectica receptării de către posteritate a unui text literar fundamental. Un element firesc, dacă ne gîndim mai ales că în perioada interbelică, din cauze complexe, nu s-au putut afirma şi punctele de vedere marxiste, chiar comuniste, asupra lui Caragiale, Eminescu, Creangă.
Fertilitatea afirmării polemice a unor noi puncte de vedere e dovedită din plin de perioada 1944-1947, cînd voinţa de a polemiza cu interpretările anterioare rămîne la afirmaţii calme, fără exagerări. Între 20 februarie şi 15 mai 1946, Comitetul de Artă şi Cultură din Secţia Centrală de Educaţie Politică a P.C.R. organizează la Sala Dalles un ciclu de 12 conferinţe pe teme culturale, cu participarea unor nume prestigioase ale epocii. În cadrul acestor conferinţe, un loc însemnat îl ocupă prezentarea unor noi puncte de vedere asupra unor scriitori şi aspecte ale moştenirii noastre literare. Iată, spre exemplificare, cîteva dintre titluri: „Poeţii muncii şi poeţii muncitori” (B. Lăzăreanu, E. Jebeleanu), „G. Coşbuc – poetul ţărănimii” (Felix Aderca şi Al. Piru), ”Dobrogeanu Gherea – critic literar” (Perpessicius şi Ştefan Voicu), „Ţăranul în opera lui Creangă” (M. Sadoveanu şi Mihail Cruceanu), „Mihail Sadoveanu” (D. I. Suchianu şi Zaharia Stancu).
Aşa cum se arată într-un comentariu al Scînteii din 21 februarie 1946, acest ciclu de conferinţe s-a vrut unul polemic: De a oferi publicului posibilitatea „să asculte un punct de vedere cu adevărat progresist, aşa cum n-a putut fi exprimat în trecut“.
În comentariul, „Figuri din trecut”, Scînteia din 11 martie 1946, pe marginea acestei iniţiative se ridică din nou chestiunea nevoii de a spulbera prejudecăţile anterioare, de a scoate în evidență unghiuri de vedere mai puţin cunoscute asupra lui Bălcescu, Coşbuc, ş.a., asupra întregii istorii a literaturii române. Aceleiaşi necesităţi de a afirma aspecte mai puţin conturate în trecut de exegeza critică îi răspunde şi publicarea de către Scînteia din 1944 a ciclului Scriitori români progresişti în cadrul căruia apar articole despre Nicolae Bălcescu (15 decembrie 1944), Mihail Kogălniceanu (23 decembrie 1944).
Această amplă acţiune de reconsiderare critică a trecutului cultural, alături de altele, ne oferă prilejul de a sesiza cîteva din deficienţele fundamentale ale modului de valorificare a moştenirii literare în perioada 1947-1953.
Astfel, deşi tot polemică, reconsiderarea critică a trecutului în perioada 1944-1947 – spre deosebire de perioada 1947-1953 – nu respinge ca falsificări din motive politice punctele de vedere anterioare. Mult mai apropiată de dialectica receptării de către posteritate a unor mari opere literare, cînd fiecare etapă accentuează şi chiar alege, dintr-o operă complexă, aspecte care corespund viziunii sale asupra culturii, asupra vieţii, în perioada 1944-1947, polemica cu punctele de vedere anterioare se defineşte prin efortul declarat de a le depăşi, fără a le respinge însă şi, mai ales, a le interzice ca falsificări. Evidenţierea unor aspecte pînă acum neglijate (tradiţia poeziei muncitoreşti, dimensiunea protestatară a marilor clasici, de exemplu) nu exclude din spaţiul exegezei, ca falsificări politice, alte puncte de vedere; dimpotrivă, ea le presupune implicit. Semnificativă în acest sens se evidenţiază polemica cu Maiorescu, punct de reper în dialectica atitudinii faţă de tradiţia culturală. Cu mici excepţii, în nici un moment, Titu Maiorescu nu e negat polemic pînă la punctul de a fi exclus din spaţiul editorial şi publicist. Dimpotrivă, în imensa majoritate a referirilor la Maiorescu se vorbeşte în permanenţă de o depăşire dialectică a marelui critic. Dezbătînd chemarea lansată de unii – înapoi la Maiorescu –, tînărul Mihail Gafiţa scrie în Titu Maiorescu şi întoarcerea la clasicism (Studentul român, 5 aprilie 1947):
„Înapoi la Maiorescu?
Nu, fără îndoială pe Maiorescu îl vom ajunge mergînd înainte cu veacul. În aceasta stă depăşirea lui Maiorescu şi mai ales în aceasta stă actualitatea lui“.
Chiar dacă polemic în raport cu Maiorescu, articolul lui Mihai Gafiţa e vădit preocupat de a respecta complexitatea operei, maioresciene, definitorie pentru un mare scriitor, în spaţiul căreia unele elemente pot fi, totuşi, actualizate:
„La Maiorescu nu ne putem întoarce, căci Maiorescu a fost depăşit şi în filosofia lui şi în activitatea lui politică, eminamente conservatoristă fără a fi măcar tradiţionalistă; la metodele lui poate că ar fi necesară o întoarcere, dacă înţelegem prin aceasta spiritul lui ordonat şi logic, dragostea pentru formulări practice şi pentru soluţii“.
În acelaşi spirit, articolul „Limitele decadentismului în cultura română”, semnat de Ion Vitner în Contemporanul, 28 noiembrie 1947, își permite unele nuanţări în abordarea operei maioresciene. Criticînd perioada interbelică, autorul arată că, în mod semnificativ, perioada îşi revendică de la Maiorescu tocmai estetismul:
„Şi nu se bazează pe Maiorescu militantul împotriva formalismului steril, ci pe metafizicianul Maiorescu, pe marele poet al artei pentru artă (…)“.
Sub acest aspect, al negării prin depăşire, şi, deci, implicînd păstrarea unor puncte de vedere, polemica cu Maiorescu rămîne în limitele adevărului. Chiar dacă unele atitudini maioresciene sînt respinse de noua critică, perioada 1944-1947 nu ajunge, cum se va întîmpla ulterior, la falsificarea adevărului istoric. Aniversarea lui Gherea din 1947 nu s-a făcut sub semnul polemicii cu Maiorescu, deşi relaţiile dintre cei doi mari critici ofereau această posibilitate. În Contemporanul, 9 mai 1947, articolul „Locul lui Gherea în cultura românească”, de Barbu Lăzăreanu, se rezumă la ca constata polemica Gherea-Maiorescu. În acelaşi număr, amintirile lui A. Toma despre Gherea dezvăluie o surprinzătoare grijă pentru respectarea adevărului istoric. Contrar a ceea ce s-ar putea crede astăzi, bătrînul scriitor, discipol al lui Gherea, ține să respecte Adevărul. Din această preocupare, Maiorescu, omul, atît de blamat ulterior, apar într-o lumină deosebită. Astfel A. Toma arată că:
„Între campionul artei sociale şi adversarul său ideologic, Titu Maiorescu, existau totuşi relaţii personale de extremă curtoazie“.
Cu prilejul concursului pentru postul de conferenţiar, la care candida Rădulescu-Motru – își amintește A. Toma, Gherea a intervenit pe lîngă Maiorescu, preşedintele Comisiei examinatoare:
„… şi acesta a răspuns cu elegantul gest de a asigura reuşita recomandatului lui Gherea“.
Surprinzătoare, dar totuşi explicabile, în context, amintirile lui A. Toma, din care relaţiile dintre cei doi mari scriitori apar într-o lumină adevărată, mai ales că subiectul articolului îl constituie omagierea lui Gherea, al cărui discipol fusese A. Toma! Printre altele, apare o amintire deosebit de interesantă, din care Maiorescu se conturează ca o personalitate de excepţie a vremii sale, un profesor stimat de către studenţi. Când tulburările antisemite iniţiate la Iaşi de către conservatori ating şi universitatea Titu Maiorescu – arată autorul – demisionează în semn de protest:
„Deşi atunci în acută polemică cu Maiorescu, Gherea e cel care ne îndeamnă să-i face rectorului, noi, studenţii democraţi, o scrisoare omagială. O redactez eu şi ne prezentăm în delegaţie, cu rugămintea să ne rămînă în frunte, ca un luminos îndreptar moral“.