Prin apariţia celor două ediţii din opera marelui poet şi, mai ales, prin neobişnuita agitaţie din jurul textului eminescian, în ianuarie 1950, se pune capăt uneia dintre cele mai complexe perioade din istoria a ceea ce s-a numit Valorificarea moștenirii literare:
Perioada de șovăială în problema Eminescu.
Lucid analizată, perioada 1947-1950 poate fi văzută o etapă nu atît de negare a operei eminesciene, cît mai ales de ezitare în ce priveşte poziţia oficială faţă de marele poet. Două fapte literare – articolul „Poetul culorilor sumbre“, semnat de Ion Vitner în Contemporanul, 27 iunie 1947 şi reluarea de către Scînteia din 39 iunie 1947 a studiului dedicat de Gherea lui Eminescu, reluare sub titlul „De unde vine pesimismul operei lui Eminescu?“ – intervenţii prin care se contestă posibilitatea de înscriere a Poetului în tradiţiile noii culturi, nu se constituie într-o concluzie fermă de negare a creaţiei eminesciene. Subminat de un determinism mecanicist, studiul lui Ion Vitner descoperă în Eminescu un caz tipic de intelectual în lumea burgheză:
„Eminescu trebuie văzut ca un caz tipic de intelectual în derută, care, în ura sa împotriva burgheziei, în loc să utilizeze armele claselor de jos, utilizează armele marii latifundii. Este tocmai fenomenul care conferă întregii sale opere nota predominantă pesimistă, lipsa de orizont şi de încredere în mersul către progres al societăţii“.
De aici concluzia aspră, fără echivoc:
„Nu-l simţim pe Eminescu pentru noi aşa cum îl simţim pe Coşbuc sau chiar pe Alecsandri, pe Bolliac sau Bolintineanu“.
Efort de a tranşa problema atitudinii faţă de Eminescu, intervenţia nu beneficiază de statutul unui punct de vedere ferm al perioadei 1947-1950 în problema valorificării critice a moştenirii eminesciene.
În primul rînd, pentru că el e publicat, în 1947, într-un peisaj publicistic divers, în care nu se instaurase încă monopolul principialităţii. Studiul apare, în consecinţă, ca o opinie posibilă între nenumărate altele.
În al doilea rînd, pentru că însăşi redacţia revistei Contemporanul îl avansează cu maximă prudenţă. Articolul e însoţit de o notă în care se precizează:
„Contemporanul nu consideră aceste opinii ca pe o judecată definitivă şi se pune la dispoziţia tuturor celor ce vor voi să dezbată aspectele schiţate de d. Vitner sau altele noi“.
Evitînd, aşadar, să-şi asume concluziile autorului, redacţia tipăreşte articolul pentru „interesul pe care unele dintre opiniile sale le-ar putea suscita în lumea noastră literară“.
Urmînd editorialului Scînteii din 12 decembrie 1948, „Spre un nou avînt al creaţiei literare“, cele cîteva tentative ale anului 1949 de a rezolva problema Eminescu nu se pot constitui nici ele într-un punct de vedere ferm. Deşi beneficiază de semnăturile lui G. Călinescu, T. Vianu, Ov. S. Crohmălniceanu, Perpessicius, Ion Vitner, ampla anchetă a Flacării din 16 ianuarie 1949, „Perspective pentru reconsiderarea lui Eminescu“ nu reuşeşte să descopere în creaţia eminesciană acele argumente care să impună readucerea poetului în circuitul editorial şi publicistic. Dacă răspunsurile lui Ovid S. Crohmălniceanu („Critica ştiinţifică are toate şansele de a reconstitui pe poet“), al lui G. Călinescu („Necesitatea reconsiderării lui Eminescu“) şi al lui Ion Vitner („Interpretarea liricii eminesciene trebuie refăcută în întregime“) oferă, chiar forţînd sensurile textului, o sumă de argumente pentru recuperarea lui Eminescu, în schimb, răspunsurile prudente, chiar dacă mai aproape de adevărul istoric, ale lui T. Vianu şi Perpessicius, nu sînt făcute să înlesnească introducerea textelor eminesciene în tradiţia noii culturi.
Alte cîteva intervenţii ale anului 1949, „Variantele poeziei «Împărat şi proletar»“ de Ion Vitner, Contemporanul, 21 ianuarie 1949 şi „La comemorarea lui Eminescu“, de G. Călinescu în Contemporanul din 17 iunie 1949, publicate la datele aniversare din ianuarie şi iunie 1949, deşi încearcă a contura un Eminescu posibil de a fi înscris în noua literatură, nu reuşesc totuşi să-l impună definitiv.
O problemă în suspensie
Problema Eminescu rămîne, pentru perioada 1947-1950 , o problemă de suspensie. Cîteva date fundamentale (tezele luptei împotriva decadentismului, tezele continuei ascuţiri a luptei de clasă, complexitatea operei eminesciene, imaginea lui Eminescu consacrată de o întreagă istorie a literaturii, incompatibilă cu exigenţele realismului socialist) pledau pentru excluderea operei eminesciene din moştenirea care putea fi revendicată de noua cultură.
În acelaşi timp, negarea lui Eminescu nu se putea face fără riscurile unui nihilism cultural, ale unei barbarii. Cel mai mare scriitor român nu putea fi contestat din perspectiva noii concepţii asupra literaturii fără ca faptul să nu primească grave semnificaţii politice.
Dilema îşi găseşte expresia în lăsarea în suspensie a problemei.
Textele eminesciene nu circulă publicistic şi editorial, dar nici nu sînt interzise (cu excepţia celor politice). Opera marelui poet nu reprezintă un termen de referinţă nici negativ, nici pozitiv.
Această situaţie avea să fie sesizată cu luciditate de Ov. S. Crohmălniceanu în cadrul anchetei „Perspective pentru reconsiderarea lui Eminescu“, Flacăra, 16 ianuarie 1949:
„Că poate cel mai strălucit creator de poezie al nostru are, datorită acestei dificile sarcini pe care o propune criticii, o circulaţie redusă în fenomenul nostru cultural, adică nu formează un termen de referire, nu intră în comentariul curent, este un fapt deloc îmbucurător“.
Prin apariţia celor două ediţii din versurile eminesciene, prin formidabila agitaţie din jurul operei marelui poet, Centenarul Eminescu tranşează definitiv chestiunea:
Marele poet e înscris oficial în tradiţiile active ale noii culturi.
Articolul de îndrumare al Scînteii din 13, 14, 15 ianuarie 1950 „Cu privire la opera lui M. Eminescu“, semnat de Nestor Ignat, proclamă în chip categoric:
„Centenarul naşterii lui Eminescu este o sărbătoare scumpă a poporului nostru (…) La o sută de ani de la naşterea lui Eminescu, opera sa îşi capătă abia acum întreaga putere de radiere, devenind un factor activ în crearea şi dezvoltarea unei noi culturi, a unei noi literaturi socialiste“.