Stana Cîmpeanu şi Florica Balaban erau nedespărţite. Şedeau pe aceeaşi uliţă, din Vintileasa Deal în două case aflate peste drum una de alta. De dimineaţă pînă seara puteau fi văzute amîndouă în bucătăria de vară sau în ograda uneia dintre ele. Ședeau de vorbă. Despre ce nu se va ști niciodată, deoarece nici Shakespeare n-ar putea descoperi ce-și spun două femei cînd flecăresc. La şedinţele UTM veneau împreună, ţinîndu-se de mijloc, se aşezau alături şi, în timp ce de la prezidiu se vorbea despre secerişul de tip nou, ele şuşoteau misterios, aplecate una spre cealaltă. Părinţii, ţărani săraci, le muriseră cu vreo cîţiva ani în urmă, căzuţi într-o rîpă, cu camion cu tot, pe cînd se întorcea de la Bistriţa, de la o manifestaţie împotriva intervenţiei imperialiste din Angola. Nu de asta nici una dintre ele nu-şi găsise pînă atunci un iubit, ci pentru că, umblînd tot timpul nedespărţite, era practic imposibil să se găsească un flăcău care să se îndrăgostească de amîndouă. Ar fi fost nevoie, poate, de doi flăcăi, care să fie, ca şi ele, nedespărţiţi. Dar şi-n acest caz s-ar fi ivit unele probleme. Cum ar fi fost, de exemplu, posibilitatea ca amîndoi să se îndrăgostească de una sau – şi mai şi – ca amîndoi să vrea să le ia în braţe în timp ce ele se ţineau de mijloc.
Pentru că erau fete de ţărani săraci şi pentru că erau fruntaşe la GAC şi la şedinţele UTM, Partidul le trimise la o şcoală de vînzătoare.
La venirea în sat, în prima vacanţă, se observară deja unele schimbări. Se spălau pe picioare. La o a doua, aveau unghiile făcute şi miroseau a parfum. La a treia se purtau deja ca nişte orăşence. Îşi scurtaseră rochia, se rujaseră şi, în plus, îndrăzneau să umble cu poşetă ziua în amiaza mare.
Erau tot nedespărţite.
Numai că acum nu se mai ţineau de mijloc. Ba mai mult, cine era un pic atent sesiza că ar fi în stare să se certe pentru un iubit.
Şi chiar se certară, rău de tot, din cauza lui Vasile Lăscan, un escroc fără căpătîi, urmărit general pentru 103 călătorii frauduloase pe CFR, care li se recomandase drept regizor de cinema. Prietenia lor fu salvată pînă la urmă de Miliţie, care puse mîna pe Vasile Lăscan în timp ce şedea în sala de aşteptare clasa întîi, deşi el n-avea bilet nici măcar pentru a doua.
La vreo cîţiva ani după ce ajunseră vînzătoare la un mare magazin din Bucureşti, cele două o încurcară.
Luau în fiecare seară o rochie din magazin, cu care ieşeau în oraş, pentru ca a doua zi dimineaţa s-o pună la loc.
Au fost descoperite dintr-o pură întîmplare.
O tipă simandicoasă, care se fălea la toată lumea cu o rochie adusă din străinătate de bărbatu-său, consilier la Ministerul Comerţului Exterior, văzu pe stradă o femeie cu o rochie identică.
– Unde-o fi lucrînd bărbatu-său? – se întrebă tipa, nu fără ciudă, şi se luă după necunoscută, să vadă în ce vilă stă.
Nu de alta, dar o astfel de rochie putea purta doar o nevastă de nomenklaturist.
Necunoscuta nu era altcineva decît Stana Cîmpeanu. Nemaiputînd rezista tentaţiei, îmbrăcase o rochie dintr-un lot pentru export.
Prezent la proces, un scriitor contemporan a scris şi publicat un roman de mare succes, despre două fete sărace, exploatate de patron, care îmbrăcau noaptea, pe furiş, cîte o rochie din magazin, să fie şi ele măcar o clipă ca şi cucoanele întîlnite pe stradă.
Asta deși cele două au fost condamnate cu suspendare pentru furt parțial din avutul obștesc.