Mihalache Buric venise în Vintileasa din Australia, unde emigrase cu părinţii înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Era de loc din altă parte, dintr-un sat de pe lîngă Galaţi. Cum ajunseseră ai lui în Australia nu era prea greu de ghicit. Îi mînase, ca pe mulţi alţi români, gîndul că acolo, la antipozi, se vor pricopsi, aşa cum încercau să-i convingă, de altfel, reportajele apărute în Universul.
Mai greu de ghicit era cum de plecase el din Australia, la onorabila vîrstă de 40 de ani, după ce ai lui prinseseră ceva cheag.
Despre ce se întîmplase acolo, la Antipozi, de ce hotărîse el să se întoarcă în ţară, Mihalache Buric obişnuia să povestească, la bufetul de lîngă firma de sicrie deschisă nonstop, numai şi numai după ce da gata o sticlă de rachiu, cantitate dincolo de care se putea spune că s-a cherchelit niţel.
Se gîndise să se întoarcă în ţară după ce se trezise singur pe lume.
Ai săi plecaseră într-o zi la poştă, să pună un plic prin care solicitau să fie scutiţi de taxe şi impozite, şi nu se mai întorseseră. Poşta se găsea la vreo cincizeci de kilometri de ferma lor, sub înfăţişarea unei cutii bătute într-un par. Ţinutul era bîntuit de jefuitori de diligenţe, veniţi aici, în Australia, din Texas, alungaţi de trupele federale dotate cu tunuri de calibru mijlociu. Ai săi
n-aveau diligenţă, ci doar o brişcă uşoară, la care era înhămat un struţ.
— Nu-i exclus – zicea el – ca bandiţii s-o fi confundat cu o diligenţă. O opriră prin strigăte de Stai! şi focuri de pistol trase în aer, le tăiară gîtul celor din brişcă şi îi jefuiră.
Cei din sat nu credeau o iotă din toată povestea asta. După părerea lor, părinţii lui Mihalache Buric atinseseră struţul prea tare cu biciuşca, şi păsăroiul, jignit că era tratat ca un cal, se repezise asupra lor şi-i lovise în cap cu ciocul.
Mihalache Buric se instală în casa lui Dumitru Cîrjan, merceolog la Fabrica de confecţii Floreşti, condamnat la trei ani închisoare pentru furtul din întreprindere a 21.543 de nasturi. În lipsa lui, nevastă-sa se măritase cu un telefonist din satul vecin, văduv, căruia îi rămăsese din prima căsătorie o fată cu o arsură mare pe obraz, provocată de un fier de călcat cînd voise să vadă dacă e suficient de încins.
Odată nevasta plecată, Dumitru Cîrjan nu mai avu nici un chef să se mai întoarcă în sat. După ce ieşi din puşcărie, se apucă de furat litere din firmele luminoase. Cînd ajunse cu strînsul la două sute de p mic, cincizeci de z şi zece I mare, fu prins şi intră din nou la puşcărie.
Şi iar ieşi, şi iar intră, astfel că nu mai avea nevoie de nici o casă, odată ce mai tot timpul şedea în celulă. Ca să nu mai spunem că, trecînd prin toate penitenciarele din ţară, îşi făcuse amici şi cunoscuţi peste tot.
Din nu ştiu ce motiv, cei din Vintileasa se aşteptau din partea lui Mihalache Buric la ceva ieşit din comun. Spre marea lor dezamăgire, omul nu fu numit nici primar, nici secretar de partid, nici măcar responsabil al Magazinului sătesc.
La nici o jumătate de an de la venirea în sat, se înscrise în colectiv.
N-a fost prea simplu. Pentru a i se admite cererea, trebuia să depună la dosar o adeverinţă de la Antipozi că n-are boi, n-are căruţă, n-are pămînt, într-un cuvînt, că e ţăran sărac. Mihalache Buric le spuse celor de la judeţ că a expediat o telegramă în Australia pentru a i se trimite o adeverinţă. La început, cei de la judeţ nici nu voiră să audă de asta.
— Nu credem nici în ruptul capului în adeverinţele eliberate de capitalişti. Sînt mincinoase de la cap la coadă! – proclamară ei, ridicîndu-se în picioare.
Mihalache Buric îi asigură însă că adeverinţa va fi eliberată de comunişti, care deţineau majoritatea în consiliul local.
După vreo lună, se prezentă cu o hîrtie ştampilată şi semnată indescifrabil. Purta antetul cunoscut: Secera şi Ciocanul. În realitate, nu telegrafiase după nici o adeverinţă. Hîrtia o făcuse el într-o noapte. Şi pentru a fi mai convingător, o scrisese în oglindă de la dreapta la stînga, susţinînd apoi că aşa se redactează adeverinţele de venit în Australia.
Primit în colectiv, merse la săpat şi prăşit ca toţi cei din sat.
Mult timp, încredinţaţi că e deosebit de ceilalţi, tovarăşii de echipă îl urmăriră pe furiş, să vadă cum dă cu sapa. Dădea ca şi ei. Şi ca şi ei cosea, ca şi ei repara gardul, clădea fînul, ducea vaca de lanţ. Ca şi ei mînca, luînd mămăliga cu mîna şi clefăind cînd îi plăcea o bucată mai grasă de carne.
Ca şi ei dormea, sforăind dacă se nimerea să ajungă cu faţa-n sus şi oprindu-se dacă-l făceai să se întoarcă într-o parte, gîdilîndu-l cu un fir de iarbă.
Nu puteau spune dacă şi călărea muierea, ca ei.
Şi asta din simplul motiv că nevastă-sa, australiancă de origine, nu ştia o boabă româneşte şi, astfel, nu le putea povesti consătencelor, cum făceau celelalte muieri, dacă bărbatul o satisface sau nu.
Le semăna în tot ce făcea atît de tare, încît unii începură să aibă îndoieli că ar fi venit din Australia.
Nu se poate – ziceau ei – să vii din Australia şi să nu te pună şef. E imposibil să străbaţi o distanţă atît de mare şi să bei vin ca toţi ceilalţi. Că doar Australia nu e colea, peste Dunăre, ca Bulgaria, ci tocmai la mama dracului, pe partea cealaltă a Pămîntului, unde oamenii merg cu capul în jos.
— Uită-te la Mihalache Buric! Merge ca şi noi, cei de pe partea asta a Pămîntului. N-a venit din Australia, ci din vreo comună de dincolo de dealuri, căreia îi spune, probabil, Australia.
La vreo zece ani de la sosirea în sat, Mihalache Buric îşi mărită fata, Nastasia, care nu reuşise la facultate şi se angajase pontatoare la CAP, cu un angajat la Păstrăvăria din Munţi, faimos în tot ţinutul pentru că, într-o noapte, beat fiind, intrase în Muzeul judeţean de Istorie şi se culcase pe o piatră funerară din Mezolitic, învelindu-se cu un steag de luptă luat de-ai noştri, în 1877, de la turcii care apărau degeaba reduta Griviţa.
La nuntă veniră şi cîteva neamuri din Australia. Nişte inşi cu pălării de cowboy, arşi de soare, cu mîinile bătucite de trudă, care aduseră drept cadou de nuntă un cangur cu un picior beteag.
Ulterior, cangurul avea să fie acuzat de paznicul CAP-ului că furase lucerna din marginea pădurii, cărînd-o în marsupiu cîteva nopţi la rînd, cînd luna era ascunsă în nori.
În realitate însă, lucerna fusese furată de el.
Cu timpul, satul uită de unde a venit Mihalache Buric şi, la o adunare generală a CAP-ului, cînd un nătîng puse pe seama lui Mihalache Buric faptul că treburile mergeau prost, zicînd că sînt unii care provin de dincolo de Cortina de Fier, cei din prezidiu nu-l luară în seamă, conştienţi că era o mare prostie.