(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Avînd ca obiect istoria literaturii universale, un alt grup de teze şi concepte lansate de estetica sovietică se referă la raporturile dintre creator şi idealul său moral şi social-politic. În viziunea esteticii realismului socialist, orice mare creator poate fi raportat la un ideal pentru a cărui concretizare militează:
„Prin urmare, în opera unui artist realist, idealul este elementul pentru care luptă artistul, elementul care, fiind dedus din observaţiile făcute asupra vieţii, trebuie să fie introdus şi mai adînc şi mai larg în viaţă“. (G. Nedovişin, „Studii de teoria artei“, Cartea Rusă, Bucureşti, 1955, pag. 83).
Din acest punct de vedere – susţine estetica realismului socialist – al ceea ce crede creatorul că trebuie să fie lumea din punct de vedere social-politic şi moral, istoria literaturii dezvăluie două modalităţi fundamentale. Una dintre ele e romantismul, în cadrul căruia idealul e afirmat prin crearea unor imagini rupte de realitate, utopice:
„Visul romanticilor era desprins, rupt de viaţă. De aceea imaginile create de ei, eroii şi caracterul lor erau ca din altă lume. Aceste imagini nu aveau justificarea verificată prin procesul real al vieţii, nu erau confirmate de realitate, nu erau tipice“ (N. Moraru, „Studii şi eseuri“, E.P.L.A., Bucureşti, 1950, pag. 105).
Un alt moment literar – realismul critic – încearcă să impună acest ideal prin negarea realităţilor opuse idealului:
„… în cvasiunanimitatea lucrărilor literare realist-critice, idealul estetic al autorului se afirmă nu prin reprezentarea directă a unei ficţiuni adecvate, ci prin negarea realităţilor opuse. (…)
Care este idealul social pentru care militează «O scrisoare pierdută», de pildă? Acest ideal ar putea fi formulat aproximativ în termenii următori: o existenţă în care formele democratice de organizare ale vieţii obşteşti să nu fie prostituate de alde Caţavencu şi Trahanache, în care alegerile de deputaţi să nu se transforme într-o mascaradă penibilă, în care carieriştii de teapa lui Tipătescu să nu poată tiraniza cîte un judeţ întreg ca pe o moşie a lor, în care un idiot ca Farfuridi să nu poate deveni un om politic cu prestigiu, iar un cretin ca Dandanache – alesul poporului; o viaţă în care principiile morale să nu fie pîngărite fără ruşine în văzul tuturor, în care demnitatea umană să nu fie definitiv anihilată, ca în cazul lui Pristanda, o viaţă, în sfîrşit, în care oamenii cinstiţi să nu ajungă în situaţia cetăţeanului Turmentat. Dar cum va trebuie să fie această viaţă, noi, numai din piesă, n-o să putem afla, din lipsa vreunei indicaţii directe sau indirecte, a unei aluzii măcar. În acelaşi fel am putea analiza aproape fiecare lucrare a realismului critic“. (M. Novicov, „Realism. Realism critic. Realism socialist“, E.P.L.A., Bucureşti, 1961, pag. 160).
E limpede că în concepţia realismului socialist amândouă metodele îşi au limitele lor. Iată-le evidenţiate în studiul „Realismul socialist şi sensul noului“ de George Munteanu:
„Scoţînd pe deplin la iveală o mai veche şi funciară contradicţie a cunoaşterii artistice – contradicţia dintre aspiraţiile subiectului şi realitate (ostilă acestor aspiraţii) a obiectului cunoaşterii – romantismul şi realismul critic au reprezentat pe planul metodologiei creaţiei întruchiparea aş zice clasică a termenilor acestei contradicţii, atunci cînd unul (înturnîndu-şi mai mult sau mai puţin faţa de la realitatea pe care o detesta) descrie lumea aşa cum îşi închipuia că ar fi trebuit să fie, iar celălalt (recunoscîndu-şi mai mult sau mai puţin incapacitatea de a găsi o ieşire din stările de fapt, pe care le detesta nu mai puţin) găsea o secretă voluptate vindicativă în a descrie lumea aşa cum este“. („Probleme actuale ale literaturii realist-socialiste“, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1960, pag. 87).
Ce e romantismul revoluționar
Se înţelege că această contradicţie fundamentală din istoria literaturii va fi soluționată de realismul socialist. Prin definiţia dată realismului socialist de A. A. Jdanov în Cuvîntarea la Primul Congres al scriitorilor sovietici din 17 august 1934, o trăsătură fundamentală a noii metode e romantismul revoluţionar:
„A fi inginer al sufletelor omeneşti înseamnă să stai cu ambele picioare pe solul vieţii reale. Iar la rîndul său aceasta înseamnă ruperea cu romantismul de tip vechi, cu romantismul care prezenta o viaţă inexistentă, care făcea pe cititor să evadeze din contradicţiile şi de sub jugul vieţii reale, într-o lume irealizabilă, într-o lume utopică. Literaturii noastre, care stă cu ambele picioare pe o bază materialistă fermă, nu-i poate fi străin romantismul, dar un romantism de tip nou, un romantism revoluţionar. Spunem că realismul socialist este metoda fundamentală a literaturii şi criticii literare sovietice, iar aceasta presupune că romantismul revoluţionar trebuie să intre în creaţia literară ca o parte integrantă, deoarece toată viaţa Partidului nostru, toată viaţa clasei muncitoare şi toată lupta ei constă în îmbinarea activităţii practice cît mai severe, cît mai lucide, cu eroismul măreţ şi cu perspectivele grandioase. Partidul nostru a fost întotdeauna puternic pentru că a unit şi uneşte spiritul practic cel mai riguros cu perspectivele cele mai vaste, cu mersul continuu către viitor, cu lupta pentru construirea societăţii comuniste. Literatura noastră trebuie să ştie să reprezinte eroii sovietici, ea trebuie să ştie să privească spre mîine. Şi acesta nu înseamnă a face utopie, căci viitorul nostru se pregăteşte deja în prezent printr-o muncă conştientă şi metodică“ (Op. cit. pag. 9-10).
Ce înseamnă, deci, a sesiza şi elogia „mlădiţele noului“?
A îndeplini, într-o modalitate de excepţie, misiunea asumată dintotdeauna de marii creatori progresişti: a lupta pentru promovarea în viaţă a unui ideal social-politic şi moral înaintat, a lupta pentru ca lumea să fie aşa cum trebuie să fie, arătînd în prezentul din fața ta ceea ce corespunde deja idealului. Căci, spre deosebire de arta epocilor anterioare, realismul socialist are posibilitatea de a afirma aceste idealuri direct prin sesizarea în realitate şi elogierea elementelor noului, „mlădiţelor viitorului“, a acelor aspecte ale prezentului în care e întruchipat deja viitorul, a acelor elemente ale realului în care se află deja întruchipat idealul.
Descoperirea idealului în realitate
Conform studiului „Realismul socialist“, semnat de L. Timofeev în revista Probleme de literatură şi artă, nr. 4, 1952, realismul socialist promovează idealul prin evidenţierea lui în realitate ca exemplu de urmat:
„Idealul este aşadar o năzuinţă care izvorăşte din cunoaştere, este afirmarea a ceea ce-i mai bun în viaţă; spre a face ca ceea ce-i mai bun în viaţă să devină o normă a vieţii, depăşită apoi de o năzuinţă şi mai înaltă. Arta socialistă afirmă ceea ce este mai bun în viaţă, transformînd ceea ce-i mai bun în viaţă în frumos de-a dreptul întruchipat în imagini artistice şi dîndu-i prin asta forţa uriaşă a exemplului ce este proprie societăţii socialiste; căci frumosul în arta cu adevărat înaintată e luat chiar din viaţa maselor, din ceea ce e mai avansat şi determină progresul lor“.
Aceasta e posibil întrucît socialismul, spre deosebire de societăţile anterioare, oferă posibilitatea descoperirii idealului în realitate:
„Realitatea socialistă însăşi dobîndeşte, într-un sens mai larg al cuvîntului, un caracter estetic, adică dobîndeşte facultatea de a întrupa de-a dreptul în practica socială diverse laturi ale idealului, devine purtătoarea frumosului pe care-l redă prin mijlocirea artei. Şi invers, în ceea ce realitatea socialistă are mai înaintat se găseşte idealul pe care arta este chemată să-l întruchipeze“.
Şi în această definire a realismului socialist ca orientare către nou, către ceea ce întruchipează viitorul, a adus drept argument indiscutabil un punct de vedere al lui I.V. Stalin:
„Pentru metoda dialectică este important, înainte de toate, nu ceea ce la un moment dat pare stabil dar începe să moară treptat, ci ceea ce se naşte şi se dezvoltă, chiar dacă la un moment dat pare nestabil, căci pentru metoda dialectică este de neînvins numai ceea ce se naşte şi se dezvoltă“ (I.V. Stalin, „Despre materialismul dialectic şi materialismul istoric“, Editura P.M.R., Bucureşti, 1951, pag. 13).
Considerat salt în istoria literaturii, realismul socialist – ca reflectare a mlădiţelor noului, ca afirmare a unor aspecte ale prezentului care întruchipează viitorul – are un adversar în însăşi tradiţia de secole a literaturii: aceea de a sesiza şi reflecta cu precădere aspectele critice ale realităţii. Maxim Gorki, îndeosebi, îşi face o profesiune de credinţă din a semnala presiunea exercitată asupra realismului socialist de îndelungata tradiţie literară de criticare a societăţii:
„Clasa muncitoare spune: literatura trebuie să fie o armă a culturii în mîinile mele, în slujba cauzei mele, deoarece cauza mea este o cauză general umană.
Glasul acesta e glasul istoriei noi. Dar îl aude oare lămurit tînăra noastră literatură? Aş spune, dimpotrivă, nu-l aude bine. Şi nu-l aude bine, întrucît, subordonîndu-se în chip pasiv tradiţiei vechi, atitudinii critice de demascare a realităţii, ea nu oglindeşte suficient de clar cea de a doua realitate; zugrăvind starea de lucruri anterioară, ea n-o vede pe cea nouă, nu observă în haosul lumii vechi, scăpătate, noul dinlăuntrul omului, noul ce s-a născut şi va trăi în veacuri, noul ce nu va pieri niciodată, ci doar se va schimba în mai bine“ (Maxim Gorki, Opere, vol. 25, E.P.L.U., Bucureşti, 1962, pag. 109).
Scriitorul sovietic consideră, generalizînd, că această tradiţie reflectă o trăsătură general umană:
„Oamenii sînt astfel alcătuiţi încît de obicei remarcă şi caută să scoată în relief în primul rînd lipsurile, defectele şi în genere părţile slabe ale aproapelui lor. “ (Op. cit. pag. 121).
Ce-i reproșează Lenin lui Gorki
Interesant e că la un moment dat acest mod de a vedea al realismului critic l-a avut însuşi Gorki. Conform lui V. Ivanov „Din istoria luptei pentru un înalt conţinut de idei în literatura sovietică“, Editura Cartea Rusă, Bucureşti, 1955, aflat la Leningrad în 1919, Gorki se plînge de stările de lucruri pe care le vede în jur. În scrisoarea sa către Gorki din 31 iulie 1919, Lenin îi reproşează acestuia că nu descoperă „mlădiţele noului“, sub influenţa intelectualilor sceptici din jur, de aceea modul lui de a privi realitatea e al unui intelectual burghez înăcrit. Datoria artistului – spune Lenin – e însă de a sesiza „mlădiţele viitorului“ şi acest lucru nu se poate realiza decît dacă Gorki va părăsi Petrogradul pentru a căuta să descopere în mediul muncitoresc sau ţărănesc cum se construieşte viaţa nouă:
„Dacă vrem să observăm, trebuie să observăm ce se petrece jos, unde putem vedea munca de construire a unei vieţi noi, într-o aşezare muncitorească din provincie sau dintr-un sat… Dumneata te-ai pus într-o situaţie în care nu poţi vedea în mod direct noul în viaţa muncitorilor şi ţăranilor, adică a 9/10 din populaţia Rusiei, situaţie în care eşti nevoit să observi frînturi din viaţa fostei capitale, de unde floarea muncitorimii a plecat pe fronturi şi la sate şi unde au rămas foarte mulţi intelectuali fără posturi şi fără lucru, care te asediază în mod special pe dumneata. (…)
Nu poţi vedea şi studia aici ca artist nici ceea ce este nou în armată, nici ceea ce este nou la sate, nici ceea ce este nou în fabrici. Te-ai privat de posibilitatea de a face ceea ce ar satisface pe un artist. (…). Aici trebuie să trăieşti sau ca om politic activ, sau, dacă inima nu te îndeamnă la politică, să observi cum se construieşte viaţa într-un chip nou într-un loc care nu este centrul atacului înverşunat împotriva capitalei, al luptei îndîrjite împotriva comploatatorilor, al furiei turbate a intelectualităţii din capitală, îtnr-un sat sau într-o fabrică din provincie (sau pe front). Acolo este uşor prin simpla observaţie să deosebeşti descompunerea vechiului de mlădiţele noului“ (V.I. Lenin, Opere complete , volumul 35, Editura Politică, 1965, pag. 348-350).
Potrivit unor autori sovietici din perioada de denunțare a stalinismului, în acest caz însă, Lenin se referă nu atît la literatura lui Maxim Gorki, cît mai ales la publicistica acestuia. Fără a se ţine cont de această nuanţă, reproşurile lui Lenin au fost înfăţişate ca aparţinînd esteticii cum tot în estetică au fost incluse şi consideraţiile marelui om politic privind atitudinea publicisticii momentului faţă de unele procese şi fenomene caracteristice Revoluţiei. Astfel, în legătură cu atitudinea unor publicişti faţă de subotnicele comuniste, V.I. Lenin scria în 21 octombrie 1919 sub titlul „Marea inţiativă“:
„Domnii burghezi şi acoliţii lor, inclusiv menşevicii şi socialiştii-revoluţionari, care s-au desprins să se considere reprezentanţi ai opiniei publice, îşi bat joc, bine înţeles, de speranţele comuniştilor, numesc aceste speranţe, «un baobab într-un ghiveci de rezedă» rîd de numărul neînsemnat al subotnicelor în comparaţie cu numeroase cazuri de fraudă, cu eschivările de la muncă, cu scăderea productivităţii muncii, cu prăpădirea de materii prime, de produse etc. (…)
Dar noi nu sîntem utopişti şi cunoaştem adevărata valoare a «argumentelor» burgheze, ştim de asemenea că urmele trecutului în moravuri vor predomina, în mod inevitabil, un anumit tip după revoluţie, asupra elementului nou. Aceasta se întîmplă întotdeauna, atît în natură cît şi în viaţa socială, atunci cînd elementele noi abia s-au ivit, iar cele vechi persistă, şi cîtăva vreme sînt chiar mai puternice. Sarcasmele cu privire la slăbiciunea mlădiţelor noului, scepticismul ieftin al intelectualului etc. – toate acestea sînt de fapt mijloace ale luptei de clasă a burgheziei împotriva proletariatului, apărarea capitalismului împotriva socialismului. Noi trebuie să studiem cu minuţiozitate mlădiţele vieţii noi, să le acordăm cea mai mare atenţie, să le ajutăm pe toate căile să crească şi să îngrijim aceste mlădiţe slabe“ („Lenin şi Stalin despre construcţia de partid“, volumul II, Editura pentru Literatură politică, Bucureşti, 1953, pag. 78-79).