Prin dreptul şcolii, nu departe de halta Vintileasa Centru, se putea vedea, prin anii ’60, La Ileana, atelier de pieptănături pentru mirese, coafură de botez, de bal şi de alte împrejurări. Firma, cît un perete, înfăţişa o tînără deja pieptănată în incinta atelierului. Pe un cap mic şi zbîrcit, ca un măr putred, creştea pieptănătura cît o căpiţă. Arăta obrajii roşii, ca de ger, deşi Vintileasa mai avea şi anotimpul verii, şi buzele cărămizii. Deşi firma n-o mărturisea, atelierul făcea şi frizuri pentru bărbaţi: de bal, de horă, de mers la oraş. Proprietara atelierului, o femeie grasă, venită în Vintileasa de pe la Braşov, şedea toată ziua în faţa casei, pe un scaun, trecînd prin privirile ei serbede lumea din jur. Ajungînd în dreptul ei, vintileştenii îi dădeau bineţe. Bărbaţii, ridicîndu-şi în aer pălăriile. Femeile, abia şoptind, ca şi cum le-ar fi fost ruşine. Cîte un pionier vesel, săltîndu-şi ghiozdanul din spate, o saluta tare şi optimist, cum învăţase la cercul Comportarea civilizată – un atribut al pionierului. Femeia de pe scăunelul minuscul, gata-gata să se rupă sub greutatea matahalei, nu răspundea niciodată. Nici nu tresărea măcar. Continua să-l privească pe cel din drum. Şi, aşa cum spuneau unii din Vintileasa, cei mai mulţi, trecînd prin dreptul ei, se simţeau cuprinşi de o uşoară stinghereală. Sau, şi mai precis, o dată depărtaţi, ar fi vrut, parcă, să se întoarcă şi să mai treacă o dată prin faţa ei. Şi o dată făcută asta, iar să se întoarcă şi iar să mai treacă. Nimeni, fireşte, nu făcea aşa ceva. Reușeau, o dată depărtați de atelierul pitic, de scăunelul gata să se sfărîme sub greutatea femeii uriaşe, să se stăpînească. Şi totuşi, întreaga zi se simţeau ca şi cum le-ar fi lipsit ceva. Ca şi cum ar fi trebuit să facă ceva important şi nu-l făcuseră. – Bine, bine, precizaseră mult mai tîrziu, la cîţiva ani de la dispariţia femeii acelea grase, găsite, într-o zi pe rîu, la grătarul de la Mărăşeşti, unde apa, înaintea vărsării în Siret, îşi lasă tot ce a cărat pînă aici din munţi, sub înfăţişarea unei femei micuţe, plăpînde, supte, aşadar, de ape, bine, bine – precizaseră membrii echipelor de folclorişti, veniţi în regiune să înregistreze poveştile în circulaţie şi nu atît pentru poveşti, cît pentru felul cum reflectau ele viața nouă din satele noastre, bine, bine, dar ce simţeaţi, totuşi, cu adevărat? Şi cei întrebaţi, gospodari atunci întorşi de la Floreşti, unde făceau naveta, aşezaţi pe scaune, la masa din sufragerie, aşa cum îi surprinseseră membrii echipei, se străduiau din răsputeri să găsească nuanţa exactă a ce simţiseră ei atunci, pe vremuri, cînd tineri fiind, treceau prin faţa atelierului de pieptănat mirese. Era greu, tare greu să spună ce simţiseră. Peste acele clipe mărșăluiseră zeci, sute de zile, care uzaseră simţirea aceea proaspătă, extrem de puternică atunci, micşorînd-o din sentimentul acela care-i stăpînea pe de a-ntregul la o singură liniuţă, şi aceea gata să se destrame, pentru totdeauna. Pe deasupra era greu să spui altcuiva, făcîndu-l să înţeleagă exact, ce ai simţit tu într-o anume clipă a vieţii tale. Căutînd să fie cînd mai exacţi, asudau, se înroşeau, îşi frămîntau mîinile vînjoase şi trupul mătăhălos. Încercau, uneori, să se ajute cu mîinile. Făceau gesturi mari, bîlbîite, desenau în aer dreptunghiuri şi ovale, doar, doar vor găsi în privirile celor din faţa lor sclipirea aceea, care-ți spune că s-a înţeles exact ce vrei tu să exprimi.
Alteori se ajutau şi de obiectele din jur. Aşezau masa, scaunele, bibelourile de pe rafturile dulapurilor în fel de fel de poziţii menite a exprima ce simţeau ei ori de cîte ori se depărtaseră de femeia așezată pe scăunelul firav. Şi poate n-ar fi trebuit să se chinuie atît. Poate n-ar fi trebuit să piardă atîta timp acum, seara, cînd erau atîtea de făcut prin gospodărie, flămînzi şi obosiţi cum erau, dar toţi îşi aminteau ce i se întîmplase cu ani în urmă lui Virgil Cuţitaru, un ins din Vintileasa Vale, tot din cauza unei astfel de dificultăţi de exprimare. Acesta, cum avea să povestească mai tîrziu, se întorcea de la Bucureşti, de la băiatul său, strungar la Uzinele Vulcan. Avea locul lîngă fereastră şi, în timp ce trenul străbătea, sigur pe el, ca orice tren accelerat, cîmpia dintre Bucureşti şi Floreşti, Virgil Cuţitaru privea la porumbul pipernicit, la copacii cu frunzele îngălbenite de vreme, gîndindu-se că, dacă nu plouă, recolta din acest an se duce dracului. Despre secetă şi, în general, despre vreme, discutau şi cei din compartiment. De la Bucureşti o ţinuseră aşa întruna cu seceta şi cu vremea, mai aruncînd o privire pe fereastră, mai oftînd la prăpădul făcut de arşiţă. Discutau – avea să spună Virgil Cuţitaru, mai tîrziu – cu disperare, cu înverşunare chiar, pentru că toţi, inclusiv el, simţeau nevoia să vorbească despre Stalin. De ce despre marele Stalin? Iată o chestiune la care nici el, nici tovarăşii lui de compartiment, arestaţi cu toţii, nu vor reuşi să răspundă niciodată. La mult timp după întîmplarea aceea, cînd marele Stalin era deja îngropat din mai multe puncte de vedere, Virgil Cuţitaru îl întrebase de ce pe Ion Lungă, băiatul lui Gabriel Luncă, unul din fii satului ajuns ziarist la Bucureşti. Răspunzîndu-i, acesta se lansase într-o lungă şi încîlcită teorie, cu atît mai lungă şi cu atît mai încîlcită cu cît se aflau la un pahar de vin. De fapt, pahar de vin era un eufemism, pentru că, de-ar fi fost să socotească după cît băuseră, ar fi trebuit spus mai degrabă că se aflau la un butoi de vin. Limba română n-avea însă şi pe vremea aceea decît expresia – la un pahar de vin, astfel că ei o foloseau pe asta, deşi nu exprima decît parţial adevărul.
Potrivit acestei teorii, totul pornea de la întîrzierea trenului.
– Avea întîrziere? nu-i aşa, se interesă Ion Lungă.
– Da, răspunse Virgil Cuţitaru, uşor nedumerit de întrebare.
– Păi vezi! sări, triumfător, Ion Luncă.
S-a stabilit, continuă el, că astfel de discuţii erau profund influenţate de întîrzierile trenurilor.
– N-ai observat, de exemplu, că, în astfel de ocazii, simţi nevoia să baţi cîmpii?
– Da, răspunse Virgil Cuţitaru, amintindu-şi că, ori de cîte ori tractorul ce urma să-i ducă la cîmp întîrzia nepermis de mult, pentru că Vasile Cojocaru, tractoristul, făcea, peste noapte transporturi ilegale, ei, cei ce aşteptau în curtea CAP-ului, se apucau să înjure procesul de cooperativizare a agriculturii.
Într-adevăr, trenul avea întîrziere. Dar nu una normală, cum ar fi, de exemplu, un sfert, o jumătate de oră, ci aproape o zi. Era atît de aiuritoare întîrzierea asta (se rupsese, înaintea tragerii la peron, osia vagonului poştal) că, anunţînd-o în difuzoare, spikeriţa se stăpîni cu greu să nu pufnească în rîs. Ultimele cuvinte abia reuşi să le spună, pentru că rîsul, urcînd din ea ca un val, le înăbuşea pur şi simplu. Se înţelege că, în astfel de condiţii, nevoia lor de a vorbi ce nu trebuie atinsese puteri înfricoşătoare. Orice ar fi spus, după cîteva minute de taifas, ajungeau, din vorbă-n vorbă, tot la marele Stalin. Cineva, de exemplu, se întreba, cătînd pe fereastră la porumbul jalnic, pipernicit, dacă anul acesta se va mai găsi, ca în anii anteriori, porumb de vînzare. De la porumbul de vînzare discuţia trecea rapid şi fără complexe la reducerea numărului celor ce veneau, în pieţe, cu porumb de vînzare. De la reducerea numărului se ajungea, cum nu se poate mai uşor, la dispariţia proprietăţii individuale și de aici, în chip fatal, la colectivizarea agriculturii. Iar de la colectivizarea agriculturii pînă la marele Stalin nu mai era decît un pas. Astfel că, ajunşi aici, în pragul discuţiei despre ce nu trebuie, se opreau brusc, ameţiţi de stăpînirea asta neaşteptată şi, schimbînd între ei priviri neliniştite, se apucau să discute despre şcolile pe care le urmau copii lor. Se înţelege însă că de aici se ajungea uşor, mult mai uşor ca înainte, la marele Stalin. Astfel că, după zeci de asemenea discuţii întrerupte în toiul lor, cînd fiecare avea de spus o sumedenie de lucruri, la un moment dat nu mai rezistară. Cînd discuţia (de astă dată despre întîrzierea trenului) ajunse, trecînd prin critica aspră a CFR-ului şi, se-nţelege, a economiei planificate, la marele Stalin, nu se mai opriră ca altădată. Se aruncară cu toţii, răvăşiți de o plăcere nebună, într-o discuţie despre cît de mare, cît de genial era generalissimul Stalin. Căuta fiecare să aducă noi şi noi argumente în favoarea tezei, lansate de un domn gras, cu pălărie moale, care mergea la Vatra Dornei, la staţiune, că graţie marelui Stalin omenirea fusese izbăvită de fiara fascistă. Şi cînd terminară, cînd sleiţi de însufleţirea pusă în fiecare cuvînt, în fiecare gest, căzură cu toţi în acel gol de la sfîrşitul oricărei discuţii pătimaşe, tînărul din colţul de la uşă, care stătuse pînă atunci tăcut, cu capul vîrît în faldurile balonzaidului, se dovedi ceea ce toţi bănuiau că este.
Şi atunci, la nesfîrşitele anchete care urmară, îşi dădu seama Virgil Cuţitaru cît de greu e să exprimi ce-i vrut să spui la un moment dat. Sau, mai degrabă, ca să fim exacţi, cît de important e să spui exact ce-ai simţit atunci.
La început, totul păru simplu.
Toţi cei din compartiment, arestaţi şi daţi jos la prima staţie ştiau că nu au de ce să se teamă. Ei nu spuseseră altceva decît că marele Stalin e mult mai mare decît poate încăpea în acest umil tren propoziția Stalin e mare. La anchetă lucrurile se dovediră mai complicate. Căci anchetatorul, zîmbind politicos, îi întreba imediat de terminau. – Bine, bine, dar ce-ai simţit dumneata în clipa cînd ai spus că generalissimul Stalin e mare. – Ce să fi simţit? zicea Virgil Cuţitaru c-ar fi răspuns, am simţit cum simte toată omenirea, în frunte cu ţara sovietelor, că Stalin e mare. – Ai dreptate, spunea anchetatorul, luînd de pe birou o ţigară şi aprinzîndu-şi-o de la o brichetă care nu prea mergea (trebuia să te chinui pînă dădea flacăra), dar pe noi ne interesează ce-ai simţit exact. Că e mare simte toată lumea, fiecare împărtăşeşte însă o trăire aparte, şi această trăire, unică în felul ei, ne interesează. Pentru că, spunea anchetatorul mai departe, că genialul Stalin e mare – o susţin cu toţii. Dar una simt spunînd asta comuniştii, care putrezesc în închisorile burgheze, şi alta bancherii de pe Wall Street. Şi Virgil Cuţitaru, asemenea celorlalţi tovarăşi de compartiment, se chinuia de moarte să exprime cît mai exact, cît mai nuanţat acea clipă în care gura lui se deschisese pentru a spune, din plinătatea inimii înflăcărate generalissimul Stalin e mare.
Cu toată strădania lor, cei întrebaţi de tinerii folcloriști nu reuşiră să exprime mare lucru. După unii, era ca şi cum, o dată trecut de femeia aşezată pe scăunel, ţi-ai aminti c-ai uitat ceva acasă, dar ce anume nu era prea clar. După alţii, era ca şi cum ai fi greşit cu ceva trecînd prin faţa femeii, ca de exemplu, să nu-i fi dat Bună ziua sau, dac-ai făcut-o, să fi avut un zîmbet subţire, ironic. Mă rog, fel de fel de nuanţe, ostenitoare pentru anchetatorii ale căror chestionare nu aveau atîtea căsuţe cîte nuanţe li se desfăşurau în faţa ochilor. Cîţiva dintre anchetatori, făcuţi curioşi de toată întîmplarea, care revenea în multe istorisiri din viaţa satului, imaginară, graţie şi unei anume înclinaţii latente, o lungă şi încîlcită poveste despre femeia respectivă. Unii, chiar se apucară de scris, dar textele lor, rămase pentru totdeauna în manuscris, şedeau sub influenţe străine realismului. Se vorbea în ele de o femeie venită de peste munţi dintr-o localitate nedefinită, înzestrată cu putinţa de a răpi imaginea trecătorului din faţa sa. Astfel se explica şi sentimentul ciudat care-i lovea pe toţi cei ce treceau prin faţă. Ei simţeau, fără să-şi dea seama, că ceva din fiinţa lor fusese răpită pentru totdeauna şi, în consecinţă, aveau pornirea de a se întoarce şi s-o recupereze. Cîteva din aceste texte fuseseră citite la cenaclul Grupei care-şi ţinea şedinţele şi în condiţii de deplasare. Audienţa se arătă entuziasmată de profunzimile filosofice ale povestirilor. Instructorul raional, înscris şi el la cuvînt, critică aspru textele. Ele reprezentau – menţiona vorbitorul – o abatere de la legile realismului. De unde ştiţi dumneavoastră, între el, urmărit de privirile întoarse către el, de foşnetul peniţelor (cîteva studente, fruntaşe la învăţătură îşi notau de zor opinia organului local de partid) că femeia nu era mioapă?
Da, într-adevăr, femeia putea fi mioapă, dacă nu chiar era.
Entuziasmul se dezumflă.
Mai tîrziu, după 1989, unul dintre membrii grupului, ajuns pensionar, încercă să scrie o carte despre Imposibilitatea de a spune exact ce-ai simțit într-un anume moment.
Strînse material, merse chiar și la cursurile Facultății de Psihologie, întocmi fișe cu duiumul, dar, cînd se așeză să scrie, trezit în fața teancului de foi albe, se pomeni întrebîndu-se ce dracu simți acum, cînd te apuci de un asemenea proiect? Și cum nu reuși să găsească răspunsul, oricît se străduia, cînd se pomenea în fața teancului de foi albe, obosi atît de tare încît trebui să se interneze la un sanatoriu de boli mintale.