Grigore Epure, ţăran sărac din Vintileasa Deal, urmă timp de cîteva luni cursurile agrozootehnice organizate de Sfatul popular. N-avea nici un chef să-şi piardă seara pe la căminul cultural şi să-şi tocească fundul pe băncile lungi, prost prinse în cuie, încît era deajuns ca cineva să se scarpine sau să tuşească pentru ca lecţia să se întrerupă imediat, învinsă de scîrţîiturile lemnului bătrîn, slăbit din încheieturi, şi, deci, fără nici o ruşine. N-avea nici un chef să umble noaptea hai-hui pe coclauri, să-l latre cîinii cînd se întorcea, bîjbîind, pe uliţele bolovănoase, care duceau, sus în Vintileasa...

Cleopa Bulandră deveni fără s-o ştie, procesomanul numărul unu al ţării. Avea deschise o sută de procese la judecătoria din Florești. Înaintea lui se situase la un moment dat, un pensionar din Ploieşti, care intenta automat procese celor care invocaseră în public zicala: A întors-o ca la Ploieşti!, pe motiv că astfel se aducea atingere onoarei zecilor de mii de cetăţeni paşnici din oraş.

Restaurant-Bar California-Dream din Vintileasa-Centru e, de fapt, o înjghebare din beton armat, cu un acoperiş de tablă zincată, nou-nouţă. Cînd o văzuse prima dată, primarul se scărpinase în cap, după care îşi vîrîse degetul în ureche, învîrtindu-l acolo cîtva timp. Se întreba dacă nu cumva acoperişul acela plat, scînteind ca o oglindă de cristal, riscă să perturbe cursele aviatice regulate, care treceau pe deasupra satului de trei ori pe zi.

Scînteia avea să organizeze o amplă discuţie, în cîteva numere consecutive, cu trimitere de la pagina întîi, pe tema dacă un bărbat de tip nou, cu o conştiinţă înaintată, are voie sau nu să-şi bată nevasta. Se primiră scrisori din toată ţara, publicate de ziar la loc de cinste, împreună cu ample reproduceri în facsimil. Asta pentru a dovedi, graţie greşelilor de gramatică evidente, că scrisorile aparţineau ţăranilor săraci şi nu chiaburilor, zişi şi lipitorile satului. Se susținea că țăranii săraci erau analfabeți, pentru că nu-i lăsase regimul burghezo- moșieresc să meargă la școală, în timp ce chiaburii avuseseră bani ca să învețe.

În acel an, ca niciodată, 22 martie, ziua Solstiţiului de primăvară, găsi Vintileasa într-un timp nehotărât, dintre iarnă şi primăvară. Tuturor li se urîse de asta. Mulţi umblau prin noroaiele satului înjurînd furioşi, vîrînd o cizmă în noroiul din faţă după ce, pe cealaltă, o trăsese cu greu din noroiul din spate. Nu era nici iarnă, nici primăvară; era ceva mai rău, un timp cenuşiu, în care totul în jur părea îmbătrînit şi, deci, nefolositor. Prin ogrăzi stăruiau dîmburi de zăpadă îngheţată şi murdară, strîmbai cazmaua încercînd s-o spargi, zăpadă rămasă de astă toamnă...

Un sobor de preoţi în frunte cu episcopul de Rîmnic descinsese la apa Rîului într-un nor de cîntece triste. Era Boboteaza, şi la toate televizoarele din sat cetăţeni pierduţi sub cojoace de tip dacic, cu opinci în picioare şi cuşme îndesate pe cap, se străduiau să-i convingă pe cei din Vintiloasa că rîul nu era ceea ce ei vedeau în fiecare zi, adică un firicel de apă străduindu-se să ajungă viu şi nevătămat pînă la Siret, ci altceva, ceea ce ei hotărîseră deja, şi anume Iordanul satului, al regiunii, ba chiar şi al Europei.

Drumul comunal urca printre vii, ajungea în cîmpul de ţelină al lui Culai Purdel şi dispărea la un moment dat. Cîţiva cercetaşi din Anglia, veniţi în Vintileasa de peste Marea Mînecii pentru a studia la faţa locului ţara lui Dracula, au stat o zi şi o noapte nemişcaţi în faţa imensităţii verzi a cîmpului de ţelină. Ştiau din ţara lor că orice drum, inclusiv cel prin memorie, trebuie să ducă undeva. Acesta dispărea însă pur şi simplu, fără nici un anunţ prealabil. Şeful grupului, un bărbat pasionat de disciplina Farfuriilor zburătoare...

Sînt în sat trei vile mai ceva ca în Beverly Hills. A producătorului ilegal de ţuică (zis şi Alcoolistul), a traficantului de cherestea şi a potcovarului Culai Buric. Culai Buric e analfabet. Ştie meserie de la taică-său, care a învăţat-o de la taică-său, şi aşa mai departe, pînă la Gelu şi Menumorut. Ridicată pe locul fostului cămin cultural, vila e de fapt un Palat. Cu atîtea încăperi că numai pentru aprinsul luminii a fost nevoie să  se angajeze un om, cu acvariu sub podeaua dormitorului şi o alee străjuită de palmieri, în capătul căreia te întîmpină o Marilyn Monroe din marmură.

La vreo cinci ani de la dispariţia din sat, cei din Vintileasa descoperiră cu uimire, la prima ştire a tuturor jurnalelor de Actualităţi, pe Gavriluţă Gavrilă, băiatul cel mic al lui Iordache Gavrilă, asupra căruia nimeni nu se îndoia că e prost cu ghiotura. Filmate de Poliţie, şi deci proaste, secvenţele arătau un ins pirpiriu, în şlapi şi bermude, cu o privire de om care se întreabă ce caută el acolo. Pe toate canalele reporteriţele turuiau de zor, zgribulindu-se în vîntul rece, rău în cerul gurii, care pronise să bată încă de azi noapte, că era vorba de furtul secolului.

După cum fusese sfătuit din Vintileasa,  ajuns la București, Ion Carabă merse direct la Poșta Centrală și căută lista abonaților la serviciul telefonic din Capitală. Era un cărțoi albastru, cu filele rupte și mînjite, o zdreanță tipografică, nu o carte, mă rog, dar el venise la București nu pentru a cerceta starea cărții de telefoane, ci pentru a-l căuta pe Ionel Tacu, despre care toată lumea din sat spunea că e ușor de găsit: E de ajuns să intri în oraș și să întrebi de Ionel Tacu, cel care are un băiat la facultate, și imediat ți se va spune unde stă.