În iarna lui 1949 Vintileasa  trecu prin cel mai cumplit ger din Istoria sa. Atunci cei cîţiva bătrîni ai satului se străduiră să-şi amintească ceva asemănător în copilăria sau tinereţea lor. Dar oricît se chinuiră, nu le reuşi mare lucru. Amintirea în care ei se întorceau ori de cîte ori, ca să se grozăvească, dădeau să compare iarna asta cu alte ierni, era doar un gol uriaş şi cenuşiu, în care pluteau arare scame albe, de nerecunoscut. Și ciudat, chiar şi pentru aceste fragmente trebuia procedat în mod deosebit: să te întorci  în trecut prin surprindere, fără o pregătire prealabilă, altfel pînza aceea s-ar fi deşirat şi destrămat şi mai mult.

După Revoluţie, Cleopatra Doroftei din Vintileasa dinspre Munți s-a reprofilat pe magie neagră. Lucrase mai înainte ca secretară cu propaganda şi ateismul la Comitetul judeţean de partid. După zece ani de luptă împotriva superstiţiilor mic – burgheze, ajunsese să cunoască practicile vrăjitoreşti mai ceva ca un doctor docent în Ocultism. Mai mult, obligată fiind să descindă cu comandouri complexe chiar în satele şi cătunele ameninţate de opiumul obscurantismului contrarevoluţionar, ea se număra printre puţinele persoane din judeţ care ştia amănunţit locul unde se ascundea fiecare vrăjitoare.

O echipă de cercetători de la judeţ se deplasă în Munţi pentru a face inventarul complet al vrăjitoarelor. Timp de două luni echipa bătu toate costişele şi văgăunile, umplînd cu notiţe caiete întregi, cu scoarţe colorate, din vinilin, înregistrînd pe bandă de magnetofon modul de lucru al vrăjitoarelor (mărturisit cu mîndrie chiar de acestea), filmîndu-le în timpul descîntecelor de deochi. Tuturor locuitorilor, ba chiar şi celor care se ascundeau prin păduri, pentru că erau daţi în urmărire generală, li se aplică un chestionar de douăzeci şi unu de pagini, care conţinea astfel de întrebări:

Cu zece ani în urmă, Stănică Cojocaru, vărul lui Vasile Cojocaru, din Vintileasa Deal, a fost implicat într-o răsunătoare afacere cu ştampile clandestine. Împreună cu alţi cîţiva, Vasile Cojocaru, plecat din sat să se angajeze la întreprinderea de pompe, organizase în Floreşti un atelier de făcut ştampile clandestine, dublat de o reţea de desfacere acoperind întreg judeţul. Ştampilele erau vîndute pe sub mînă de oameni vîrîţi în afacere de a lungul timpului: două vânzătoare la Big -ul din centru...

Ion Năvăliciu, candidat la un nou mandat de primar în Vintileasa, a murit chiar în dimineaţa alegerilor. În drum spre Primărie, trecuse pe la Secţia de vot, amenajată în Cabinetul de Ştiinţe Naturale al Şcolii elementare din sat, şi coada de la intrare îl bucurase atît de mult încît făcuse un infarct. Cînd a simţit înţepătura în piept, concomitent cu o lovitură de ceaţă în creier, a crezut că-i vorba de un semn al fericirii care-l năpădise, ca apa caldă din cada de baie. A trecut pe lîngă cei de la coadă, răspunzînd bineţelor respectuoase, a bătut electoral cu palma obrazul unui ţînc adus de maică-sa...

Tractorul ruginit, fără şenile, zace în grădina lui Toader Pamfil de pe vremea cooperativizării. Nici o instituţie din Vintileasa sau din împrejurimi nu vrea să-l ia. Cu doi ani în urmă, pionerii din sat au încercat să-l ducă la fier vechi. De la judeţ li s-a spus însă că nu se primesc tractoare nedeclarate. I s-a furat tot ce s-a putut fura. A rămas doar ţeava, acum strîmbă, înălţîndu-se deasupra caroseriei. Furios că n-o poate desprinde, hoţul a strîmbat-o cu ciocanul. Motorul a fost luat, într-o noapte, de Pavel Moise, care-l ţine ascuns în cămară, sub o pereche de hamuri.

Într-o duminică dimineaţa, prin anii ’50, Maria Dădălău, o tînără membră a UFDR, se îndrepta spre căminul cultural, la o repetiţie a corului. Era pe la 11, soarele duduia strașnic pe cerul ca cicoarea, şi Maria Dădălău era veselă. Atît de veselă încît, îndreptîndu-se spre căminul cultural sărea sprinţară de pe o piatră pe alta (plouase!), ca să nu-şi ude picioruşele încălţate cu pantofiori noi, din lac, cu beretă şi toc jos, fredonînd încetişor unul din noile cîntece învăţate duminica trecută la cor, „Ţărani săraci şi mijlocaşi voioşi trecut-am peste hăt”.

Peste cîţiva ani, cînd orășelul Florești deveni reşedinţă de judeţ şi, în consecinţă, se pomeni cu un nou şi modern centru, Vasile Bufăliu, tractorist la IAS-ul din Vintileasa, intră în cofetăria Panseluţa. Fusese trimis la Florești să ridice de la încărcat o baterie de tractor. După ce-l luase de la Atelier, cum mai avea vreo două ore pînă la autobuz, se gîndi să bea un sirop. Cofetăria avea o garderobă vegheată de un anunţ neînduplecat: Vă rugăm frumos, lăsaţi hainele la garderobă! Garderoba este gratuită!

Peste cîţiva ani Ştefan Cîmpureanu avea să plece din sat, la Floreşti, angajîndu-se ca muncitor necalificat pe şantierul Fabricii de nituri. Făcu, apoi, un curs de calificare, chinuindu-se vreo şase luni, sîmbătă de sîmbătă, să stea în băncile strîmte şi vechi, ale Şcolii generale nr. 3, Floreşti, unde se ţineau cursurile. Băncile erau vechi, slăbite din cuie de neastîmpărul atîtor generaţii de elevi, şi scîrţîiau la cea mai mică mişcare. De aceea, primele ore nici nu se putuseră ţine ca lumea. Elevii aceştia bătrîni, arşi de soare, cu bătături în palme, se foiau...

Primarul Victor Baboi a stat puţin în fruntea comunei. Şi-a dat demisia la cîteva luni de la victoria în alegerile parţiale şi a plecat în Spania, la cules de căpşuni. A reuşit, totuşi, să dea gata bugetul primăriei pe un an, comandînd în Caraibe trei palmieri, pe care i-a plantat în curtea sediului. Palmierii au rămas şi după dispariţia lui Victor Baboi în imensitatea plantaţiilor de căpşuni. Urmaşul lui, Gheorghe Gheorgiţă, numit interimar, avea să se confrunte cu o mare problemă: palmierii îngheţau. Nu-i vorbă, i-ar fi putut pune la pămînt în doi timpi şi trei mişcări