Orice ghid despre Veneţia ţine să precizeze chiar din start că faţadele Palatelor aşezate de o parte şi de alta a Canale Grande diferă spectaculos de partea dinspre uscat. „Totul e lux şi lumină, eleganţă şi frumuseţe“ – declară Charles Diehl în eseul său despre Veneţia despre partea vizibilă de pe Canal. Partea care nu se vede e banală, dacă nu chiar mizeră. Canale Grande e un fel de Calea Victoriei a Veneţiei. Sau, mă rog! pentru a rămîne în lumea de dincolo de Tisa, un Champs Elysée al Veneţiei.

Chiar şi cînd e pe zebră, pietonul se uită în dreapta şi-n stînga, pentru a sări în lături dacă vreo maşină ar socoti că e cazul să-l calce, sau grăbeşte pasul, ca să ajungă pe trotuar, un loc mai sigur decît zebra. Despre un pieton care se aventurează printr-un loc nemarcat, inutil să mai vorbesc. Totul în înfăţişarea sa respiră tensiunea provocată de gîndul că în acest loc şi în acest moment trebuie să se protejeze şi nu să fie protejat. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Noul dictator absolut al circulaţiei: Biciclistul.

Am fost pînă acum de două ori în Sankt Pauli, cartierul deocheat al Hamburgului, vizitat anual de milioane de turişti, dintre care dacă vei găsi o sută dispuși să recunoască oficial c-au trecut pe acolo.
Am fost de fiecare dată însă ca bărbat şi nu ca reporter. Despre cele două experienţe memorabile am publicat în primul meu volum din seria Lumea văzută de un român rupt în fund,sub titlul Prin cartierele deocheate ale Europei, un amplu material în care mă amuzam înainte de toate chiar de mine însumi.

Nu i-aş sfătui pe cei slabi de inimă să meargă la Amsterdam. Şi nu pentru că tentaţia de a consuma droguri uşoare e atît de mare încît, după o săptămînă de stat prin Caffe Shop-uri, singurele localuri unde se poate consuma legal canabis, inima ar slăbi în chip periculos. Şi nici pentru că prezentatoarele de la televiziune sînt atît de urîte că rişti un infarct înainte chiar de a apăsa pe telecomandă. Nu, nu din aceste cauze Amsterdamul e contraindicat celor slabi de inimă. Cauza cauzelor o reprezintă bicicletele.

Pînă în 1989, ruşii erau văzuţi umblînd prin Europa de Est în varianta cazonă. Ofiţeri, dar şi soldaţi, călcau ţeapăn printre blocurile cenuşii sau şedeau mîndri, în tribune, la parăzile băştinaşilor. Ruşii au dispărut acum din Est. Lagărul s-a privatizat. Barăcile au fost cumpărate de cei din Vest, pe bani puţini, turnurile de supraveghere au devenit turnuri de televiziune, iar gardienii autohtoni, politicieni, prin alegeri aşa-zis libere. Dacă vrei să dai peste ruşi, e musai să mergi în Occident.

W.C.-urile publice de pe planetă diferă între ele. De la cele occidentale, cu scoică, pînă la cele turceşti, cu stat pe vine. Diferă nu doar ca formulă, diferă şi ca standard de civilizaţie: curăţenie, ordine, ba chiar şi confort. Eram convins că, în afară de mine, autor dedicat trup şi suflet unui studiu exhausiv al closetelor întîlnite în călătoriile peste hotare, nimeni din lumea asta largă nu s-a ocupat de ierarhizarea toaletelor publice.

În ziua a doua a călătoriei de studii în Franța, mîncăm la un fel de întreprindere pariziană. Învăţînd de la înaintaşi, asociaţia care ne patronează excursia se foloseşte din plin de principiul numit: „a nimeri tocmai cînd oamenii sînt la masă“. În consecinţă, multe vizite, discuţii, întîlniri pe la diferite întreprinderi, n-au fost altceva decît nişte pretexte mascate stîngaci de a lua masa acolo. E drept că discutam aprins, puneam întrebări (care de care mai idioate), umblam prin halele întreprinderii sau prin birourile instituţiei.

Ce fac flamanzii duminica dimineaţa? Merg la plajă? Se plimbă în sus şi-n jos pe Strada Mare? Trebăluiesc prin casă sau prin grădină? Nu, şi iar nu. Flamanzii fac shopping. Nu prin magazine. Cu excepţia buticurilor de suveniruri, duminica magazinele sînt închise în Flandra. Duminica, flamanzii fac shopping în tîrgurile stradale. Lîngă Biserica Sint-Jacobs (în flamandă), Saint-Jacques (în franceză), Sfîntul Iacob (în română) se află o mică piaţetă, Bij Sint-Jacobs. În fiecare duminică dimineaţa locul e interzis circulaţiei pentru a se putea desfăşura o Piaţă cu de toate

Pe vremea comunismului, capitalismul era denunţat în fel şi chip. Se publicau statistici despre numărul armelor de foc, despre numărul pătrunderilor armate în incinte (private şi publice) şi al sinuciderilor prin aruncare de sus, în hău, cu zdrobirea completă de asfalt. Datele despre împuşcături voiau să demonstreze că-n Vest cetăţeanul nu se bucură de siguranţa din Est. Era, cred, şi o intenţie mult mai subtilă. Cei plecaţi peste hotare trebuiau descurajaţi să nu rămînă acolo.

Thailanda e o ţară cultivatoare de arbore de cauciuc. Respectivul copac ocupă în preocupările naţionale locul viei din România. La noi, cu via şi cu nepoţelul acesteia, vinişorul, se ocupă ţăranii. Acestora din urmă li se mai spune şi podgoreni. Gospodarii noştri sapă, stropesc, culeg via an de an. Niciunui podgorean nu i-a trecut prin cap, de exemplu, că strugurele poate fi, pentru turiştii japonezi, un fruct exotic, facilitînd vizitarea contracost.