O bogată experienţă a călătoriilor în străinătate m-a convins că-n materie de restaurante lucrurile nu diferă prea mult de cele în materie de publicistică. Sînt multe situaţii în care te cauţi în buzunar şi dai preţul cerut pe o carte cu un titlu mai mult decît promiţător. La cumpăratul unei cărţi, nu s-a introdus, ca la multe produse agroalimentare, gustatul. Vrei, de exemplu, să cumperi brînză de la ţărani. Vînzătoarea taie o bucăţică, o aşază pe vîrful cuţitului şi ţi-o vîră în gură. Dacă reuşeşti să nu-ţi retezi limba, o muşti şi, după ce o înghiţi, stai cîteva minute pentru a vedea dacă n-a făcut explozie.

Scrie pe faţa mea, indiscutabil, că sunt candidat la emigrare, dacă nu chiar emigrant de-a binelea. Nu altfel îmi explic, printre altele, superioritatea vînzătoarelor băştinaşe, cînd ajung în străinătate. Franţuzoaice, elveţience, nemţoaice, mă privesc de sus, cu un sentiment în care se amestecă satisfacţia de a avea în faţa lor pe cineva care o duce mai greu decît ele şi suspiciunea funciară c-am intrat în magazin ca să şterpelesc ceva. Doar ca să şterpelesc, nu să jefuiesc sau să iau pe cineva drept ostatic, Doamne fereşte! Pentru a beneficia de privilegiul unei asemenea bănuieli, trebuie să ai o faţă potrivită.

Citesc în Programul vizitei oficiale în Thailanda: „Plecarea la Kanchanaburi pentru a vedea River Kwai Bridge şi a lua trenul ca să vizităm calea ferată a morţii”. Cum habar n-am de istoria Thailandei, mă intrigă trecerea în program cu atîta pompă a unui mers cu trenul, chiar dacă şinele aparţin „căii ferate a morţii”. Curios, mi-am făcut rost de un ghid general despre Thailanda, mai precis, volumul dedicat acestei ţări de colecţia „Lume şi voiajuri” a Editurii Larousse.

După Biserica Mica Sofie şi rămăşiţele Arcului de triumf al lui Teodosiu, o nouă întîlnire cu Bizanţul: zidurile lui Teodosiu. Le văd într-un fel avantajos: de pe platforma sight sing-ului în drum de la baza funicularului către ţărmul Mării de Marmara. Şoseaua a fost construită de-a lungul zidurilor, lungi de 7 kilometri, de la Cornul de Aur la Marea de Marmara. Un zid interior de 12 metri şi 5 metri grosime, un zid exterior înalt de 8 metri şi gros de 2 metri. În faţă un şanţ lat de 20 de metri şi adînc de 10 metri. De sus, de pe platformă, zidul se vede, măreţ, în cea mai mare parte integru.

Peştera Nerja, de lîngă localitatea cu același nume de pe Costa del Sol, e trecută ca neapărat de văzut în toate pliantele, albumele şi ghidurile destinate Spaniei. Lumea e plină de peşteri. Nu cred să existe ţară lipsită de vreo cîteva grote, dat fiind că peste tot, cu mii sau cu milioane de ani în urmă, apa, mai rău ca un şoricel, a prins să roadă scoarţa pe dedesubt. Peştera de la Nerja nu e singură pe lume. Oricît de aprig ar trudi pliantele s-o prezinte drept deţinătoarea celei mai groase coloane din lume, formată din fuziunea unei stalactite cu o stalagmită.

Pentru politicienii de la Roma, Italia de Sud e ca Autostrada (cu A mare, ca orice fapt de legendă!) pentru politicienii români. Toți denunță că nu s-a rezolvat problema. Toți se angajează s-o rezolve și, pînă la urmă, problema rămîne așa cum e de ani întregi ani: Nerezolvată. Sărăcia Italiei de Sud e o realitate eternă a Italiei. Absența Autostrăzii e o realitate eternă a României. După popasurile din Nordul bogat, după raitele prin orașele-stat, gen Veneția, Bologna, Verona, Florența, mi-am zis să mă aventurez și-n Sudul Italiei, conștient că e ca și cum, la Londra fiind, m-aș decide să-mi petrec vacanța în județul Vaslui din România.

Spectaculoasa aventură în paradisul turistic numit Phang Nga Bay din Thailanda se lasă cu un ciclon de trăiri lirice. Devastatoarea ardere interioară, de temperatura unui furnal al industriei socialiste, cu pivotul său, industria constructoare de maşini, aduce cu ea o stare eminamente prozaică: Ne e foame. Preocupaţi exclusiv de a ne exprima beatitudinea sufletească, ne sfiim să întrebăm unde şi cînd vom mînca. Ne retează acest imbold intelectual două adevăruri de viaţă, certe ca şi moartea. Ar fi nu ştiu cum ca, în plină transfigurare cerută de splendorile naturii...

Cultura implică sacrificii enorme. Nu numai pentru producători, dar şi pentru consumatori. Am ajuns la această concluzie epocală, decisivă pentru înţelegerea lumii, în noaptea Revelionului 2001, la Paris. În mult numitul oraş al Luminilor, poţi petrece sărbătoarea asta obligatorie în felurite chipuri. Poţi lua masa la un restaurant cu meniu special de Revelion. Evident, dacă-ţi dă mîna să pierzi o avere doar pentru ca să asişti la ceremonia...

Mult timp m-am întrebat cum de pot sta femeile ore întregi, ba chiar şi ani întregi dacă s-ar putea, în raionul de confecţii al unui mare magazin. Mie, de exemplu, hectarele de rochii, fuste, costume şi cipilici nu-mi spuneau nimic. Rămîneam cu gura căscată cînd vedeam zeci de persoane feminine umblînd pe aleile dintre pajiştile de cîrpe cu un aer vădit preocupat, de şef de stat în vizită de lucru, oprindu-se în dreptul unui şir de umeraşe, luînd o ţoală, punîndu-şi-o în faţă, răsucindu-se la oglindă, ca un şurub de roată dinţată, şi apoi punînd-o la loc.

Cam la toate hotelurile din străinătate, procedurile standard sînt aceleaşi, cum se întîmplă, de exemplu, la lansarea unui robot în direcţia planetei Marte. De această dată, robotul nu e o maşinărie schiţînd un omuleţ abstract, asemenea picturilor care profeţesc toaleta publică din împrejurimi, ci un om concret, un om în carne şi oase. Omul eşti tu, abia coborît din taxi şi năucit de efortul intelectual depus pentru a stabili dacă şoferul te-a tras sau nu pe sfoară. Ca în multe alte cazuri din viaţă, nu vei afla niciodată adevărul.