Am trecut cu lectura Veteranilor de cucerirea Odesei. Concluziile sînt de prisos. Dacă te gîndești la cîtă suferință a produs această uriașă victorie, cum îi zic bocancii patriotarzi măcelului din vara și toamna lui 1941, te întrebi dacă Mareșalul era un om normal, normal la cap, cum ar spune proprietara minimarketului din colț. Și măcar dacă ar fi rămas în Istorie ceva după această cucerire. Despre cucerirea Odesei nu mai scrie și nu mai vorbește nimeni. Mareșalul e la index pe motiv de antisemitism.

Popas la Waterloo, locul legendarei bătălii. Am mai fost o dată aici, cred că într-o fereastră din călătoria cu un demnitar român la Bruxelles, la Uniunea Europeană. Atunci am stat puțin și am vizitat doar Memorialul. Înțeleg acum că Memorialul a fost transformat în direcția modernizării cu prilejul bicentenarului Bătăliei. Noua variantă nu mă impresionează. Am mai văzut astfel de modernizări și-n alte locuri ale lumii. Mă impresionează însă ferma în care a stat, în noaptea de 15 spre 16 iunie 1815...

Viața politică interbelică a rămas în memoria românilor ca un teren buruienos al compromisurilor, al intrigilor bizantine, într-un cuvînt, al lipsei de morală. Există însă un moment care contrazice această imagine: Ședința Comitetului Executiv al PNȚ din 23 noiembrie 1937, în care președintele Ion Mihalache îi predă șefia lui Iuliu Maniu.

Căutînd cărți și broșuri de prisos pe rafturile de jos ale Bibliotecii, unde stau ascunse sub ușițe de placaj materialele strînse în călătoriile de documentare, am descoperit, alături de deja inutilele lucruri despre China, Japonia, Coreea de Sud (am scris și publicat despre aceste locații), cîteva volume din seria Pays et Nations. Le monde în culeors, editate de La Société Grolier Québec „pour la Canada français”. Dintre volumele descoperite îmi atrage atenția cel cu numărul III: Conține un articol despre România.

Am început cu entuziasm micro-romanul lui Bohumil Hrabal Bambini di Praga. Pe autor mi-l amintesc din capodopera Toba spartă, citită înainte de 1989, din care am reţinut zicerea: Nu se poate trăi fără o gaură-n cap. Mă dăduse gata atunci mecanismul umorului cehesc, tipic acestui popor în stare să se amuze şi în faţa unei cotropiri străine. Esenţa mecanismului de tip Haşek e dată de pălăvrăgeala personajelor. Un fapt, fie el minor, scapără în personalitatea flecarului amintirea unei istorioare vesele: Mecanismul Madelenei proustiene citit pe dos.

Am reluat lectura la Stenogramele Consiliului de miniștri din tipul Guvernării Ion Antonescu. Sînt la volumul IV, perioada din septembrie 1941 pînă în ianuarie 1942. Observ și notez în vederea unor note mai ample: a. Teoria Mareșalului că o lege trebuie să fie cît mai concisă. Regulamentul de funcționare, venit ulterior, concretizează fiecare articol. Cînd ministrul de Interne îi prezintă în Consiliul de miniștri Legea poliției, Mareșalul tresare supărat la marele volum care e legea. El menționează că o lege e cu atît mai favorabilă infractorilor cu cît e mai stufoasă.

Pentru a desluși condițiile de apariție ale articolului «Blestemata burghezie»?! publicat de Stelian Popescu în Universul din 17 februarie 1941, trebuie să văd în ce număr din Porunca Vremii a fost tipărită nota cu care polemizează directorul ziarului. Într-un soi de prefață e citat un text din Porunca Vremii, joi 12 a. c. Cum adică 12 a.c. - îmi spun? Porunca Vremii a mai apărut după Rebeliune? Internetul nu mă ajută. Porunca Vremii nu se bucură de prea multe amănunte.

Scrie Ion Hudiţă în Jurnalul său politic despre cei care l-au împins pe Carol al II-lea la lovitura de stat din 10/11 februarie 1938: „Toţi cei căzuţi în alegeri, furioşi pe sufragiul universal şi nedorind să se resemneze sau să meargă pe drumul drept, au tăbărît acum pe rege şi-l îndeamnă la dictatură (…).” Observaţia e transcrisă în Jurnal pe 3 februarie 1938. Venerabilul ţărănist avea informaţii sigure, multe provenind chiar din interiorul Camarilei. Lumea politică interbelică era o vastă cumetrie. Nu de puţine ori un politician avea amici, ba chiar şi naşi, fini, nepoţi în tabăra adversă.

Prin folderele de eseuri găsesc rupt dintr-o carte a lui Nae Ionescu un citat despre deosebirea dintre omul de reflexie și omul de acțiune: „Iar ceea ce de obicei numim noi un om inteligent e mai degrabă contrariul unui om de acţiune. Inteligenţa este prin natura ei o facţiune analitică, ea despică realităţile şi pe cele pentru şi pe cele contra. Ba fiind, inteligenţa pune frîne gestului, le poate păzi de eroare şi e insucces, dar în acelaşi timp, poate acţiona inhibitiv, cum se întîmplă de fapt” (Nae Ionescu, Roza vînturilor, Editura Cultura Naţională).

Un interviu dat de Patriarhul Nicodim publicației Graiul Nou, Ziar al Direcțiunii Politice a Grupului de Trupe ale Armatei Roșii (din România, desigur), mă îndrumă spre colecția acestui ziar. E o publicație în format mare – P IV, îi spun bibliotecarii – iscălit de nume rusești. Sînt probabil ruși vorbitori de limbă română. Țelul publicației îl reprezintă cultivarea relațiilor de amiciție româno-ruse. L-aș putea plasa, din acest punct de vedere, la capitolul Ofensiva de răsturnare a imaginii. Prin paginile de cultură, prin reportajele din URSS, prin ținerea la zi a cititorului cu evenimentele din Uniunea Sovietică, ziarul se înscrie în ceea ce se numește, după 23 august 1944, Cunoașterea adevărului despre URSS.