Da, sînt un neisprăvit în materie de pisici și cîini – cel puțin asta-i concluzia pe loc a Doinei, după ce-am încercat să-i arăt cum îi voi da eu de mîncare pisicii de pe balcon. Pe acoperișurile din vecini își duce viața de maidaneză o pisică roșcată. Ce face ea cît e ziulica de mare? Iată o enigmă, o nouă enigmă, adăugată miilor de enigme stîrnite de ceea ce se cheamă Miracolul vieții pe Pămînt. Sigur e că în clipa cînd Doina deschide geamul de la balcon pisica își face apariția dedesubt, pe plasa de sîrmă care acoperă balconul locatarului de la unu, ridică privirile și prinde să miaune.
S-a făcut noapte tîrziu. Întreg cartierul doarme pe rupte. Dacă merg la fereastră, pot vedea mașinile locatarilor trase lîngă bordură. Pentru a beneficia de locul de parcare plătit, se înțelege. Scriu în bucătărie (biroul meu de lucru de la Sinaia din apartamentul blocului muncitoresc ridicat pe vremea lui Dej, cînd Sinaia mai avea muncitori). În jur, pînă departe, domnește Tăcerea. Doar din cînd în cînd lîngă mine izbucnește huruitul centralei de încălzire.
Deschid ușa de la balcon. Din culcușul supraetajat, lipit de peretele din fund, pisoiul înalță capul, într-o ipostază mai mult decît fotografică. Aș putea compara tresărirea lui cu cea a: – unei sentinele în post, în miez de noapte, păzind un depozit de muniții situat în mijlocul pădurii. S-a auzit un foșnet în întunericul din jur. Sentinela ridică privirile și, concomitent, duce mîna la armă. – unei vecine care urmărește din balcon, de lîngă vadra cu murături, mișcările de pe stradă. La ușa de la intrare moșmondește cineva. Gospodina sare în sus și se apleacă pe balcon, ca să vadă cine e.
Am fost plecați o lună de acasă. Doina a aranjat cu o doamnă din bloc să vină din cînd în cînd pe la noi pentru a vedea dacă pisoii sînt în regulă. Așa cum am mai spus, în materie de mîncare, deși la amîndoi redusă la boabe (și, din cînd în cînd, în chip sărbătoresc, pe post de șampanie, tocăniță, mîncare caldă, așadar), dieta la care e supus îl obligă pe Motty să mănînce doar un anume fel de boabe. Tonzty mănîncă boabe normale. Motty e mereu tentat să lase boabele sale și să meargă la cele ale lui Tzontzy.
Pe la prînz, venind acasă de la birou, deschid ușa de la dulapul cu haine din dormitor, ca să iau ceva. Dinăuntru țîșnește Tzontzy. A rămas acolo, închis de azi dimineață, de pe la 9. Acum e 16. A stat înăuntru nu mai puțin de șapte ore. Dacă n-aș fi avut ceva de căutat, aș fi deschis dulapul abia noaptea tîrziu, pe la unu. Tzontzy ar fi rămas în întuneric și in spațiu strîmt o jumătate de zi. O chem pe Doina pentru a-i dezvălui situația. Mă aștept, potrivit tradiției, să-l compătimească pe Tzontzy pentru suferința psihică îndurată și să-l ia în brațe, ca să-l legene, cu scopul declarat de a-l elibera de stres. Doina vine de urgență. Dulapul e răvășit în partea de jos.
Am plecat în vacanță lăsînd pisoiul singur în apartament. Era pe vremea cînd în viața noastră nu apăruse Motty. Prin urmare pisoiului îi spuneam Pisoiul și nu Tzontzy. Nevoia de a-l boteza a venit în clipa cînd în casă zburdau doi pisoi și trebuia să-i deosebim. Contracost, o femeie din bloc a venit din cînd în cînd și i-a dat de mîncare. De fiecare dată, respectiva i-a trimis un beep Doinei, și Doina a sunat-o imediat, ca să aflăm amănunte despre pisoi. Sîntem la Nisa, pe legendara Promenade des Anglais.
De la Taormina i-am adus Pisoiului un cățel mecanic. L-am cumpărat de la un magazin de pe pătură, deschis (dacă putem spune așa) pe Corso. Mergeam cu Doina în sus și-n jos pe strada nu prea lungă (astfel că din doi timpi și trei mișcări am dat gata magazinele, toate cu îmbrăcăminte și deci total neinteresante pentru mine, interesat doar de device-uri) , cînd în aglomerația de articole disparate de pe pătură am văzut cățelul. Vînzător și proprietar totodată era un negru.
Pisoiul a scos la iveală, dintre lucrurile grămădite în balcon, un cablu pe care-l caut de un an de zile, fără să dau de el. Uite că e și pisoiul bun la ceva. Vreau să-l mîngîi drept mulțumire, dar el, prostovanul, o rupe la fugă. * E miezul zilei în Găgești-Deal. Peste ogrăzi, sate, împrejurimi a coborît o liniște despre care-mi amintește versurile: Și e liniște pe dealuri Ca-ntr-o mînăstire arsă Iar căldura se revarsă Valuri, valuri. Da, într-adevăr, căldura se revarsă valuri, valuri și, prin asta, adîncește tăcerea. Sînt în chioșc. Lucrez cu ușa larg deschisă. Uriașul ventilator se luptă din greu cu căldura care stă în jur ca un aer de beton.
Tzontzy, pînă acum liniștit, întrerupîndu-se din uitatul la noi doar pentru a se spăla pe o parte a corpului, ca și cum brusc și-ar fi amintit că n-a mers la duș de dimineață, face un salt și ajunge pe măsuța din sufragerie. Suprafața sticlei e plină de pahare, șipuri, cutii cu pixuri și o telecomandă, folosită de noi la televizor, pentru a sări, ca puricele de la un jurnal de știri la altul. O pornește dintr-un capăt și ajunge în celălalt, după care o ia invers, și, oprindu-se în punctul inițial de plecare, sare pe covor și se vîră sub canapea. Parcurge cele două distanțe printre pahare, pixuri, sticloanțe, fără să miște vreuna din loc, d-apoi să dărîme.
Sînt de unul singur acasă, în Găgești Deal. Lucrez de zor în Chioșc, întrebîndu-mă ce sărbătoare o mai fi și azi, de-mi vin din toate părțile lălăielile manelelor, expuse în aer liber. Pisica de la țară, despre care am mai scris, definind-o drept Pisica din vecini, a prins un șoarece. Cînd face un ou, găina de curte, zisă și găina Bio, simte nevoia unei publicități pe loc la nivelul gospodăriei. Spune cotcodac. Cocoșul trîmbițează cucurigu. Urcat pe o grămadă de gunoi, își desface aripile, ca și cum ar vrea să-și ia zborul, și strigă cît îl ține personalitatea: Cucurigu!