Profitînd de ușa întredeschisă, Țonțu pășește în birou. După cîțiva pași făcuți cu maiestuozitate, de parcă ar fi Faraonul intrînd în Cetate, o zbughește sub masa biroului. E trecut de miezul nopții. A venit momentul să mă culc. Am luat deja porția de melatonină. Peste puțin timp pînza somnului, asemenea unei țesături dulci de păianjen, îmi va prinde creierul. Nu pot pleca înainte de a-l da afară pe Țonțu. Aș putea să-l las cu ușa întredeschisă. Va pleca la un moment dat, firește, dar tot la un moment dat se va întoarce. Se va cocoța pe birou și va amesteca tot ce e cablu alimentator.
La Găgești Deal ajuns, pentru a-mi face norma de lectură din Arghezi, mă așez pe un scaun pliant în fața chioșcului. Cățeaua vine și mă împunge cu botul. Face asta și cînd mă lungesc în hamacul instalat în spatele chioșcului, între doi pomi de lîngă gard. Mergînd în casă după cafea, las pe jos volumul de Publicistică al lui Arghezi. Cînd mă întorc, cartea nu mai e de găsit. O descopăr lîngă gardul grădinii, într-un roi de foi albe risipite pe iarbă. E opera cățelei. A înșfăcat cartea cu gura, a dus-o mai departe de locul inițial, ca pe un os după care s-a apucat s-o facă praf.
Pe strada care dă în Marele Bulevard trec în sus și-n jos studenții de la ASE, în deplasarea de la o clădire la alta. Flăcăul de la Consulat a ieșit din ghereta plantată lîngă Gardul Grădiniței pentru a urmări manevrele stîngace ale unei șoferițe care vrea să iasă cu spatele din Parcare. Pe fața lui strălucește zîmbetul de dispreț al masculului față de șoferițe, deși între noi fie vorba, el n-are carnet de șofer. În ușa buticului amenajat într-unul din acareturile gospodăriei sale a ieșit proprietarul...
Stau în fotoliu și butonez telecomanda sărind de la un post tv de știri, la altul, mînat de ceea ce psihiatrii numesc Boala zappării. Pe ușa care dă spre bucătărie apare soția, cu pisoiul în brațe. Și-a propus să mă apropie de pisoi. Să devenim amici, probabil. Din brațele soției, pisoiul se uită la lumea din jur cu ochi mari, mirați. Despre miracolul existenței s-au zbătut mulți gînditori să ne convingă. – Priviți șopîrla asta! ne zic unii dintre ei. Ce lucrătură perfectă! E opera lui Dumnezeu! De fiecare dată cînd întîlnesc privirile pisoiului îmi spun că așa ar vrea gînditorii să vadă oamenii existența.
Totolici, în varianta motan, Totolicea, în varianta mîță, de care nu pot scăpa, orice aș face, se dă în vînt după mezelic – mă informează soția pe întinderea unuia dintre multele noastre talk-showuri dedicate celor trei mîțe din casă. Băgînd la cap asta, înainte a ne sui în mașină ca s-o luăm spre Mall, îi spun soției, cu un evident aer de preocupare: – Trebuie să luăm niște crenvurști. Mă gîndesc la crenvurști deoarece ori de cîte ori am trecut pe la Mallul din Focșani, în drum spre Găgești Deal, am cumpărat pentru Cățel ( așa-i zic eu cățelei din motive de political correctnnes), crenvurști ieftini, pentru că erau de calitate inferioară.
La un moment dat, urmînd imboldului înscris în codul ei genetic, pisica mea didactică merge pînă la gard, în buruienile unde pisoii trîndăvesc. Dacă n-ar fi mîțe, aș spune că taie frunză la cîini. Mai are lapte doar în două țîțe. Cei trei se bat să apuce un loc fără respectarea minimelor reguli de confruntare între ființe vii. Curios lucru! Mama lor nu face nimic pentru a acorda tuturor drepturi egale la supt indiferent de constituția fizică și de gheare. N-au ajuns pînă la ea, Drepturile Omului.
După-amiază de vară în Găgești-Deal. Atmosferă de caniculă. Soarele arde constant, ca un bec programat să funcționeze prin senzori. Nu vine o boare. Nu se mișcă nici o frunză. Bătrînica, după cum îi spun eu pisicuței din vecini, găzduită de noi cît timp stăm la Găgești, doarme sub nuc. Doarme și cățeaua. În tăcerea ca de var disting un mîrîit. Sar de la masa din chioșc, și dau năvală în curte. Decorul lăsat de mine cînd am intrat în chioșc s-a schimbat. În curte s-a ivit un montan. Un motan tărcat.
Soția dă buzna în biroul în care aștept, bătînd inutil din picior, să se updateze wireless-ul. Dacă face asta înseamnă că e ceva foarte grav. Cutremur nu e. L-aș fi simțit și eu. Incendiu, nici atît. Ar fi venit miros de fum. Și totuși e ceva grav. Ceva foarte grav. Ce mai încolo și încoace! O nenorocire. Una pe care doar eu, o mai pot contracara. Doar eu pot contracara nenorocirea pe cale să se întîmple deoarece doar eu, din toată casa, am autoritate asupra lui Tzontzy.
L-am luat din nou pe Tzontzy la Sinaia. Cum a mai fost o dată și, presupunînd că s-a obșinuit, mă aștept să-i treacă repede, mult mai repede ca prima oară, stresul provocat de noutate. Uite că nu-i trece! De cum i s-a dat drumul din cușca de pînză, portabilă, a luat-o la fugă și s-a vîrît între perete și canapea. – Nu-i nimic – zice soția, o să iasă el. Ei uite că nu iese! Se poate înșela și o Shakespeare a sufletului pisicesc, cum e soția! Mă uit în despărțitura dintre canapea și perete. Tzontzy nici nu tresare. Continuă să-mi arate doar ochii mirați. Se miră așa de vreo oră, așa că nu prea cred că e vorba de expresia unei mirări.
De cum ajung acasă, tîrînd prin zăpadă cele două valize pe rotile, soția îmi face semn, cu degetul la buze, să vin pînă la ușa balconului. În balcon locuiește Pisicuța, botezată de soție Tituț, un nume edificator pentru talentul ei la găsirea de nume adecvate mîțelor și cîinilor prin a căror lume trecem. Trecem pur și simplu. Prezența lui Tituț într-un spațiu pe care el îl consideră al lui, deși nimeni nu i l-a încredințat, îi dă angoase lui Țonțoiu. Suit pe ieșindu-l care e marginea bufetului stă ore întregi uitîndu-se prin fereastră pe balcon și dînd din coadă agitat.