Așa cum am mai scris, dimineața, cînd iau micul dejun (ce formulă pretențioasă, de Prețioasele ridicole, pentru un halit pur și simplu, a lua micul dejun!), în bucătărie e prezent deja Motty. Mă așteaptă, la ieșirea din birou, pe la jumătatea sufrageriei și, de cum îmi vede fizicul, o rupe la fugă înaintea mea, legănîndu-și burtoiul de chiabur. Pe vremea luptei de clasă, care se făcea tot mai mare pe măsură ce dușmanul devenea tot mai mic, chiaburul avea înfățișarea unui ins gras, prevăzut cu un burtoi cît toate zilele.

Am ajuns acasă, de la birou plecînd, pe la unu noaptea. Am lăsat în urmă o clădire pustie și am pășit pe carosabil pe o stradă pustie. E ger. Zăpada scîrție sub tălpi mai ceva ca în pastelurile scrise de Alecsandri privind pe geam afară dintr-un salon de lux, cu sobă de teracotă. Luminile municipalității, amintind că țin de birocrația administrației locale, sînt reci și sporesc impresia de singurătate. Cum intru în casă, mă surprinde ordinea. E vorba de ordinea anterioară, distrusă timp de cîteva zile de Motănel.

În drum spre Piața Amzei, de unde trebuie să luăm un pachet conținînd un pămătuf, repartizat la un Easy box de curînd înființat, trecem pe la Cabinetul veterinar. S-au scurs mai mult de 24 de ore de la descoperirea Motănelului și, deși am lăsat veterinarului numărul nostru de telefon, deși am pus afișe A4 pe stîlpii de pe stradă, nu ne-a contactat nimeni. Știind de la Cabinet că s-au interesat de o pisică pierdută o mamă și fetița ei, îmi închipuiam deja scena de predare-primire a Obiectivului. Doina, dîndu-i mamei, în numele familiei Cristoiu, Motănelul, scos cu delicatețe din cușcă...

După cum ar ciripi fătucele de la televiziunile de știri, e frig de crapă pietrele. În București sau, mă rog, cel puțin pe strada mea, nu sînt pietre. Ieșit din casă împreună cu Doina (o însoțesc la cumpăratul sufertașului de prînz), și nimerind în gerul năprasnic, de Vortex polar, cum îl definește cucoana de la ANM (vedetă prin simplul fapt că se ocupă de Meteorologie), ca într-un ghețar gol pe dinăuntru, mă întreb ce-ar putea crăpa în loc de pietre. Mă uit în jur. Firmele? Zidurile caselor? Firele haotice de deasupra acoperișurilor?

Ajuns la Sinaia, intru, ca de obicei, la Librăria Flower Power, ținută de un domn cărturar, printre altele poet, despre care am mai scris și vorbit în cîteva rînduri. E proprietar și, din cînd în cînd, vînzător. Ca vînzător, îi ține locul o jună surprinzător de citită, dacă ne gîndim că aparține unei generații care face migrene de la efortul de a citi mai mult decît un mesaj pe Whattʼs app. Librăria, singura din Sinaia, e o încăpere lungă și îngustă, un fel de culoar mai acătării sufocat de dulapuri de cărți. Mă interesează doar cărțile de Istorie. Așa se explică de ce pe parcursul celor cinci ani de cînd intru în Librărie, n-am ajuns niciodată la peretele din fund. Istoria se află la intrare, pe rafturile așezate pe partea dreaptă, cum intri.

Ajuns acasă, ca de obicei, la prînz, descopăr un apartament împărțit în două de ușa care duce la Bucătărie, asemănător Berlinului divizat de Zidul construit în toiul Războiului Rece. În cazul Berlinului, inițiativa a fost a rușilor. În cazul apartamentului nostru, inițiativa a aparținut Doinei. Rușii au ridicat Zidul Berlinului pentru ca nemții din Est să nu mai treacă în Vest. Doina a făurit Zidul pentru ca Tzontzy să nu mai treacă dintr-o parte într-alta a apartamentului. De la început, de la aducerea Pisicuței de la Cabinetul veterinar...

E unu noaptea. Ajuns acasă, după ce-am tras după mine ușa de la intrarea în bloc (cică nu se închide bine, și-ar putea pătrunde peste noapte hoții!), răsucind cheia în broască, mă întreb dacă sus, la etaj, au venit noi locatari în apartamentul închiriat printr-o firmă B&B. De fapt, nu dacă au venit chiriași în general, ci dacă au venit chiriași după miezul nopții. De trei ani, de cînd m-a lovit ghinionul de a avea deasupra clienți prin rețeaua B&B, de regulă cazați nu pe cupluri, nu pe familii, ci pe batalioane, în 99% din cazuri, chiriașii au pătruns în apartament după miezul nopții.

Ajung la Sinaia, în fine, pentru a o lua pe Doina și pe cei doi pisoi, la București. Peste cîteva zile, plecăm (doar eu și Doina, nu și pisoii) la Nisa și, potrivit obiceiului, trebuie să ne pregătim valizele. De fiecare dată cînd mă apuc de calvarul facerii bagajelor, îmi amintesc cum pleacă peste hotare cei din Găgești Deal. Am auzit, într-unul din popasurile mele acasă, doi inși pe de uliță vorbind cam așa: – Mîine mergem la Roma – zice unul. Da, vin și eu, deși n-aveam de gînd să merg. A doua zi i-am văzut în Centru, așteptînd microbuzul de Roma.

Pe Coasta de Azur, unde tot mai mult cîini țin locul copiilor pentru Strada mare, loc de promenadă, de ieșire în priveală, zic, căcărezele sînt cea mai mare problemă. Localitățile de pe Coasta de Azur, încercate de invazia noilor barbari, turiștii, au multe WC-uri publice. Pentru oamenii sub formă de turiști, indicatoare ostentative arată cu degetul încotro să meargă pentru a-și face treaba (mică sau mare) altfel decît în tufișuri. Cîinilor nu le e de nici un folos. Urinării în public, pentru a-și marca teritoriul, i se adaugă facerea trebii mari pe unde apucă.

Noaptea tîrziu, cînd vin acasă, de cum deschid ușa, îl văd pe Tzontzy așezat pe locul în care-mi pun geanta în vederea descălțării. Aici, în hol, între ușa care dă spre sufragerie și ușa spre holul din stînga bucătăriei, se află o mobilă alcătuită dintr-un mic dulăpior și un loc de stat jos. Cînd plec de acasă, mă așez acolo pentru a mă încălța, dar și pentru a-i imita pe ruși înainte de a porni la drum. – Să stăm un pic jos – zic aceștia, cînd au încheiat pregătirile de plecare și nu le-a mai rămas decît să deschidă ușa sau poarta și să iasă. De cum deschid ușa casei, aici îmi pun servieta pentru a mă putea consacra descălțării.