De la Taormina i-am adus Pisoiului un cățel mecanic. L-am cumpărat de la un magazin de pe pătură, deschis (dacă putem spune așa) pe Corso. Mergeam cu Doina în sus și-n jos pe strada nu prea lungă (astfel că din doi timpi și trei mișcări am dat gata magazinele, toate cu îmbrăcăminte și deci total neinteresante pentru mine, interesat doar de device-uri) , cînd în aglomerația de articole disparate de pe pătură am văzut cățelul. Vînzător și proprietar totodată era un negru.

Pisoiul a scos la iveală, dintre lucrurile grămădite în balcon, un cablu pe care-l caut de un an de zile, fără să dau de el. Uite că e și pisoiul bun la ceva. Vreau să-l mîngîi drept mulțumire, dar el, prostovanul, o rupe la fugă. * E miezul zilei în Găgești-Deal. Peste ogrăzi, sate, împrejurimi a coborît o liniște despre care-mi amintește versurile: Și e liniște pe dealuri Ca-ntr-o mînăstire arsă Iar căldura se revarsă Valuri, valuri. Da, într-adevăr, căldura se revarsă valuri, valuri și, prin asta, adîncește tăcerea. Sînt în chioșc. Lucrez cu ușa larg deschisă. Uriașul ventilator se luptă din greu cu căldura care stă în jur ca un aer de beton.

Tzontzy, pînă acum liniștit, întrerupîndu-se din uitatul la noi doar pentru a se spăla pe o parte a corpului, ca și cum brusc și-ar fi amintit că n-a mers la duș de dimineață, face un salt și ajunge pe măsuța din sufragerie. Suprafața sticlei e plină de pahare, șipuri, cutii cu pixuri și o telecomandă, folosită de noi la televizor, pentru a sări, ca puricele de la un jurnal de știri la altul. O pornește dintr-un capăt și ajunge în celălalt, după care o ia invers, și, oprindu-se în punctul inițial de plecare, sare pe covor și se vîră sub canapea. Parcurge cele două distanțe printre pahare, pixuri, sticloanțe, fără să miște vreuna din loc, d-apoi să dărîme.

Sînt de unul singur acasă, în Găgești Deal. Lucrez de zor în Chioșc, întrebîndu-mă ce sărbătoare o mai fi și azi, de-mi vin din toate părțile lălăielile manelelor, expuse în aer liber. Pisica de la țară, despre care am mai scris, definind-o drept Pisica din vecini, a prins un șoarece. Cînd face un ou, găina de curte, zisă și găina Bio, simte nevoia unei publicități pe loc la nivelul gospodăriei. Spune cotcodac. Cocoșul trîmbițează cucurigu. Urcat pe o grămadă de gunoi, își desface aripile, ca și cum ar vrea să-și ia zborul, și strigă cît îl ține personalitatea: Cucurigu!

La vreo doi metri de aleea proaspăt spălată cu furtunul, stă pe pajiștea Părculețului un dulău alb cu pete negre pe burtă și pe o jumătate de nas. Și-a pus botul pe labe pentru a corespunde pînă la cele mai mici amănunte imaginii publice a cîinilor din toate timpurile. Un ins în trecere pe-acolo și, neîndoielnic, fără căpătîi, pentru că la ora asta a zilei – 11 dimineața –, cînd tot omul își cîștigă existența cu sudoarea frunții, are timp să-l piardă, și-a pus în gînd să-l ademenească cu un os..

Elisabeta Lăduncă, o băbuţă cuvioasă, văzîndu-şi de-ale ei în Vintileasa Deal, nu-şi mai găseşte locul. Cei doi copii – Lenuţa şi Vasilică – amîndoi rostuiţi pe la casele lor, ea la Braşov şi el, la Bucureşti, aflînd de asta au crezut mai întîi c-a lovit-o iar prevestirea morţii. Din cînd în cînd pe Elisabeta Lăduncă o apucă îngrijorarea că, uite, vine moartea şi ea n-a pregătit nimic pentru asta. Se grăbeşte atunci să meargă la Cimitir, să vadă dacă locul de mormînt cu crucea avînd pe ea scrisă deja numele Elisabeta Lăduncă, n. 13 martie 1930 – m. ....

Plec din bucătărie spre biroul de lucru. Tzontzy stă tolănit chiar în pragul bucătăriei. Ca să ies, trebuie să ridic piciorul cît mai sus și să pășesc, atent, ca nu cumva să-l calc. N-apuc să fac asta că Tzontzy se scoală – alene, firește – și o ia înaintea mea. Merge încet, enervant de încet, sigur fiind că n-am cum să-l depășesc pe poteca strîmtă care e culoarul dintre bucătărie și camera de zi. O face de-al dracului! Ca să mă scoată din sărite. Ori de cîte ori, ajuns acasă las pe scaun servieta burdușită cu cărți, Tontzy, care-și face apariția dintr-unul din culcușurile folosite de el ca niște buncăre, sare pe masă, fără nici o problemă, și se apucă să miroasă servieta. Procedează așa cu orice obiect nou din casă.

– Trebuie să-l luăm pe Tzontzy! îmi spune soția, care între timp a vorbit la telefon cu fata de la Clinica Veterinară. E stresat rău, rău de tot. Nu mai mănîncă, s-a retras într-un colț al cuștii. – Dar Motilici? mă interesez eu, cum se simte Motilici? – Nici el nu mănîncă. Ușor de zis, Hai să-l luăm! E greu de făcut. Am ajuns între timp la Sinaia. Ca să-l luăm pe Tzontzy, trebuie să ne întoarcem la București, după care trebuie s-o luăm înapoi spre Sinaia. Decidem să procedăm în chip înțelept. Mergem joi după-amiază și revenim a doua zi, dimineața, cu Tzontzy, după ce i s-a făcut tratamentul.

Profitînd de ușa întredeschisă, Țonțu pășește în birou. După cîțiva pași făcuți cu maiestuozitate, de parcă ar fi Faraonul intrînd în Cetate, o zbughește sub masa biroului. E trecut de miezul nopții. A venit momentul să mă culc. Am luat deja porția de melatonină. Peste puțin timp pînza somnului, asemenea unei țesături dulci de păianjen, îmi va prinde creierul. Nu pot pleca înainte de a-l da afară pe Țonțu. Aș putea să-l las cu ușa întredeschisă. Va pleca la un moment dat, firește, dar tot la un moment dat se va întoarce. Se va cocoța pe birou și va amesteca tot ce e cablu alimentator.

La Găgești Deal ajuns, pentru a-mi face norma de lectură din Arghezi, mă așez pe un scaun pliant în fața chioșcului. Cățeaua vine și mă împunge cu botul. Face asta și cînd mă lungesc în hamacul instalat în spatele chioșcului, între doi pomi de lîngă gard. Mergînd în casă după cafea, las pe jos volumul de Publicistică al lui Arghezi. Cînd mă întorc, cartea nu mai e de găsit. O descopăr lîngă gardul grădinii, într-un roi de foi albe risipite pe iarbă. E opera cățelei. A înșfăcat cartea cu gura, a dus-o mai departe de locul inițial, ca pe un os după care s-a apucat s-o facă praf.