A venit Ziua crucială! O zi asemănătoare celei despre care Vasile Alecsandri scria, referindu-se la Asaltul redutei Grivița: „Veni și ziua de asalt Cea zi de sînge udă. Părea tot omul mai înalt Față cu moartea crudă.” Nu e vorba nici de asalt, nici de zi de sînge udă. Ducem Pisica la Cabinetul veterinar de pe strada Henri Coandă în care dă strada Nicolae Iorga, în care dă Intrarea Nicolae Iorga și așa mai departe, mai ceva ca în Lanțul slăbiciunilor. E o zi crucială, pentru că: a) Trebuie s-o vîrîm în cușcă pe pisicuța. Experiență în premieră și, prin urmare, nu scutită de complicații.

Deși noiembrie așteaptă să preia de la octombrie diligența timpului ca o pereche de cai de poștă înainte ca poștalionul să dea buzna pe porțile deschise, în Marele Oraș e cald. Și dacă e cald, jivinele au ieșit la soare. Pe Henry Coandă, lîngă Cafeneaua fără nume și peste drum de restaurantul „cu specific românesc”, stă covrig cîinele zis Bătrînelul. I-au căzut cîțiva dinți, iar barba albă poate fi văzută oricînd ca o bărbuță de vârstnic cochet. Puțină lume la Cafeneaua fără nume. Doar cîțiva inși – tineri și tinere – stau pe băncile în forma dolarului de pe tastatură, în fața unei cești ca pretext pentru a flecări.

E o fericire să te naști cîine sau mîță în Europa. E o nenorocire să te naști om în Africa! Sîmbătă, 26 iunie 2021, la emisiunea Interviurile lui Cristoiu de pe Aleph News, am avut un dialog de o oră cu medicul veterinar Aurelian Ștefan. Pe vremuri, cînd spuneai medic veterinar, toată lumea înțelegea prin asta un doctor de animale mari, dintre cele crescute de om prin gospodărie în scopuri strict utilitare: vaca, pentru lapte și pentru vițel, porcul, pentru carnea de la Crăciun, capra și oaia...

Despre Pisica a III-a sau mai precis despre Pisicuța care va deveni membră a familiei noastre la presiunea mea constantă, chiar dacă subtilă, discut cu Doina, însoțind-o la prăvălia de unde cumpără, de obicei, nisip pentru cele două W.C.-uri ale motanilor. În paranteză fie spus, nu peste multă vreme, vom avea în casă trei W.C.-uri, cel de-al treilea, amenajat în balcon, aparținînd Pisicii a III-a. Nisipul pentru W.C.-urile motanilor, în fapt niște lădițe cuprinzînd ceea ce se numește nisip pentru treaba mare și treaba mică a mîțelor, e nu numai scump, dar și greu de cărat.

Am scris într-unul din episoadele anterioare ale serialului Despre cîini și mîțe, cum a cunoscut-o eu pe Mottyca, trecută în registru de la Cabinetul veterinar sub numele de Pisica a III-a. Pisica hrănită de Doina, în fiecare zi, la 12 trecute fix. Uneori, întorcîndu-mă acasă pentru pauza de prînz, descopeream că Doina lipsește. Erau mai multe posibilități: Să doarmă; să fi plecat la cumpărături, să dea de mîncare Pisicii.

Ne aflam pe vremea cînd, în casă, se găsea o singură mîță, actualul Tzontzy. Acum sînt deja trei locatari: Tzontzy, Motty și Pisica A Treia, pînă nu demult botezată Tzontzica (duios), Tzontzoaia (realist). Pentru că era singur la noi, i-am zis mult timp, pînă la ivirea lui Motty, Pisoiul. șadar, Doina vrea să-l luăm pe Pisoi la Sinaia. Cam la trei, patru săptămîni, o dată, ies din București. Sînt plecat doar două zile, vineri și sîmbătă. Nu pentru a mă odihni, ci pentru a-mi reface spiritul creator. Nu știu cum s-o întîmpla cu alții, dar pentru mine, la capătul unei experiențe de decenii în materie de scris, un lucru e limpede:

Într-un intrînd din vecinătatea casei noastre, firmele de curierat au amenajat un Easybox. Față-n față cu el se ridică o cafenea fără firmă. Deși nicăieri nu scrie că aici se poate bea o cafea, mesele de lemn de afară, în formă de S, sînt mereu zilei ocupate. Le concurează cele de pe platforma unei camionete amenajate pe trotuar de un local fără geamuri din Piața Amzei. Proprietarul, un urmăritor al postărilor mele video, mi-a destăinuit într-o seară, cînd venisem la Easybox, secretul succesului. Clienții îl știu de cînd avea, împreună cu un prieten, cafeneaua de pe Dacia.

Pisoiul stă la geamul balconului, larg deschis de Doina, pe un taburet, construcție pentru ca Distinsul să se poată uita afară. Priveliștea care mi se înfățișează mie e total lipsită de interes. La cîțiva metri se ridică blocul vecin. Pe fereastra apartamentului de la etajul doi, corespunzător etajului nostru, se vede o încăpere banală. Cîteva fotografii pe pereți, surprinzînd familia titulară în diferite ipostaze ale drumului de la tinerețe la cimitir: Cei doi, ca miri, puși de fotograf să se uite unul la celălalt languros, cum crede orice pozar că fac mirii.

Ajung acasă de la birou după miezul nopții. Pe stradă nu sînt mașini, astfel că o iau pe mijlocul carosabilului. Trece din cînd în cînd în viteză, un vlăjgan pe trotinetă. După care se face liniște. Aud în spate, pe la marginea Părculețului, voci întretăiate. Un grup de tineri care se întorc de nu știu unde. Fac traseul ăsta, la ora asta, de vreo doi ani. N-am întîlnit niciodată după miezul nopții vreun pensionar. Pensionarii fac nani după miezul nopții sau, mai știi? se uită la vreun talk-show de iarmaroc din prime time dat acum în reluare. Oricît ar părea de ciudat, am întîlnit la ora asta tîrzie, cînd luminile becurilor de stradă...

În fiecare dimineață, așa cum am mai scris, după procedurile de după trezire, închipui un număr de exerciții așa zise de gimnastică. Un timp m-am ținut strașnic de totalul de 20 de exerciții, alese de mine din motive nici azi știute. Acum, lovit de un grav proces de slăbire a strășniciei (unde sînt orele fixe la care ajungeam la BAR?!), fac exercițiile alandala. M-am convins cu trecerea timpului că încordarea de lungă durată e imposibilă. Noaptea tîrziu, cînd ajung acasă, ar trebui să aranjez cărțile în bibliotecă. Mi-am făcut și o normă: Cinci cărți, dimineața, cinci cărți, noaptea.