Ion Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, e mort. Vestea e cutremurătoare. Stă mintea-n loc; mintea unei naţii e învăluită în doliu. Aripele morţii au fîlfîit deasupra celui mai cuprinzător suflet politic al ţării şi l-au luat să-l ducă, luînd țării pe cel mai de seamă dintre fiii săi aleşi, luînd neamului pe cel mai bun dintre devotaţii săi.

7 septembrie 1913. Tratatul din București sfîrșește o lungă fază a chestiunii Orientului și determină noi îndrumări deosebiților ei factori. În Balcani, în Mediterana, în Adriatica, în Dardanele, vechile condiții ale echilibrului nu mai există sau nu mai corespund nevoilor europene. Statele balcanice și marile puteri văd în fața lor, dacă nu probleme noi, cel puțin noi înfățișări ale lor. România care are interese vitale...

Trei epave. Suferinţele lui George şi Harris. Victimă a o sută şapte boli fatale. Prescripţii utile. Cum se pot vindeca afecţiunile hepatice la copii. Hotărât, suntem surmenaţi şi avem nevoie de odihnă. O săptămână pe întinsul clocotitor al mării. George propune Tamisa. Obiecţia lui Montmorency. Adoptarea propunerii iniţiale cu o majoritate de trei contra unul. oţii în camera mea şi discutam despre starea noastră jalnică – jalnică din punct de vedere medical, bineînţeles.

Singuratecă ea mă așteaptă să-i vin acasă, / În lipsa mea ea se gândește numai la mine, / ea cea mai draga și cea mai aleasa / dintre roabele sublime. / Ei i se face rău de singurătate / ea stă și spală tot timpul podeaua / până o face de paisprezece carate / și tocmai să calce pe dânsa licheaua. / Ea spală zidul casei cu mâna ei / și atârnă pe dânsul tablouri / ca să se bucure derbedeul, e-hei / căzut de la ușa-n ecouri. / Ea își așteaptă bărbatul bețiv / Ca să-i vina acasă / și degetele albe și le mișcă lasciv / pentru ceafa lui cea frumoasă.

În locuinţa sa din strada Gorohovaia, într-una din acele clădiri mari, cu locuitori câţi ar încăpea numai bine într-o capitală de judeţ, stătea într-o dimineaţă, culcat în pat, Ilia Ilici Oblomov. Era un om de vreo treizeci şi doi-treizeci şi trei de ani, de statură mijlocie, cu o înfăţişare plăcută şi ochii de un cenuşiu închis, dar fără nici o expresie hotărâtă, fără nici o urmă de adâncă gândire întipărită în trăsături. Gândul îi rătăcea în voie pe faţă, ca pasărea în văzduh, îi flutura în ochi, se oprea o clipă pe buzele întredeschise...

Mergeau, şi mergeau, şi cântau Veşnica Pomenire şi, când se opreau, se părea că, din inerţie, continuau să o cânte picioarele, caii, palele de vânt. ortegiului, întrebau: „Pe cine îngroapă?”. Li se răspundea: „Pe Jivago”. „Aşa deci. Atunci e clar.” „Păi nu pe el. Pe ea.” „Tot una-i. Fie-i tihnită împărăţia cerurilor. Înmormântarea-i bogată.” Se scurseră ultimele clipe, puţine, fără întoarcere. „Pământu-i al Domnului şi împlinirea lui, lumea şi toţi ce trăiesc pe lume.” Cu o mişcare în cruce, preotul aruncă o mână de ţărână peste Maria Nikolaevna.

În zilele noastre o ţară în care locuitorul ei cîştigă mai puţin de o sută de dolari pe lună este numită cu dispreţ ţară subdesvoltată. Cum ai spune despre un om a cărui inteligenţă nu răspunde la un anumit test că e îîntîrziat mintal! Cine a hotărît să fie numite ast­fel majoritatea popoarelor lumii? Şi cine a decis ca suta asta de dolari să devină, pentru un imens număr de oameni, o obsesie? Oare înainte de apariţia aces­tei sute de dolari oamenii nu trăiau fericiţi?

Numai istoria nepărtini­toare aşează pe oamenii po­litici definitiv în locul ce li se cuvine. Cât timp sunt în viaţă, ca­lităţile ca şi defectele lor în­­tunecă dreapta judecată din cauza excesului cu care a­­ceste calităţi apar în ochii contimporanilor. Rari sunt oamenii cari să nu aibă cusu­ruri şi scăderi în viaţa lor, dar puţini sunt aceia cari, ca Nicolae Titulescu...

Te aştept în fiecare gară, / Dacă se va întâmpla să urci? / Dintr-un buchet întristat de recruţi, / Dintr-o sală de aşteptare / Luminată ieftin, / Dintr-o cutie de chibrituri / Uitată pe peron, / Dintr-o amintire carnală a mea, / Te-aştept să mă ajungi / Din urmă. / În fiecare gară, / În fiecare trecere pe la uşa cuşetei / În care nu dorm, / În fiecare tresărire a osiei vagonului, / Te-aştept să mă ajungi din urmă. /

chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domneşti, mai poposind puţin la Cişmeaua Mortului, unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi coteşte brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.