(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Creaţia literar-artistică realizată în urma deplasărilor în realitate, cerute de Partid, e dominată de un infinit entuziasm faţă de oamenii şi realităţile întîlnite în cale. Semnificative din acest punct de vedere sînt impresiile lui Ionel Teodoreanu din Flacăra, 9 mai 1948, în urma vizitei făcute într-o noapte la APACA împreună cu 70 de scriitori, conduşi de preşedintele S.S.d.R, Zaharia Stancu:
„E cu putinţă ca oameni ca mine şi ca tine, cititorule, avînd aceleaşi braţe şi aceleaşi tălpi, aceeaşi inimă şi aceleaşi viscere, aceleaşi oase şi acelaşi sînge, oameni de toate zilele şi din toate locurile, nu aduşi din baladă, nici din poveste şi nici din legendă – şi nu argonauţi, şi nu cavaleri cruciaţi cu luciferi în pinteni şi nu cu zale şi cu spade, nici încălecaţi pe furtuni cu patru copite, oameni, într-un cuvînt, de pe pămîntul oamenilor simpli de toate zilele – e cu putinţă, zic, cu toată putinţa mirării şi ca de pe hotarul ei, ca astfel de oameni să clădească aşa cum vulcanii îşi aruncă lava năpraznică? Şi ca aceşti oameni mitologici tot simpli oameni să rămînă?“
Primul contact cu noua realitate smulge unor creatori emoţii devastatoare. În Flacăra din 7 martie 1948, Ştefania Zotticeanu Rusu îşi publică sub titlul „Lumea cea nouă“ impresiile din vizita făcută la Atelierele Griviţa în dimineaţa zilei de 1 martie 1948. Ajunsă la întreprindere, autoarea dă semnele unei emoţii paralizante:
„Eram în împărăţia muncii. În lumea cea nouă pe care nu o cunoşteam.“
Conştiinţa că se află în hala unei întreprinderi provoacă veritabile cutremure în plan sentimental:
„În zgomotul asurzitor, ritmic, variat şi simfonic, în uruitul şi chiuitul scripeţilor şi al burghiilor, în ţăcănitul sporadic, asemănător mitralierelor, în apăsătoarea şi sufocanta căldură din turnătorii, dezorientată şi copleşită am izbucnit în plîns.“
Un plîns metafizic, evident:
„În acel plîns lăuntric, fără de lacrimi, care înseamnă întotdeauna surparea unor ziduri pentru limpezirea definitivă de perspective noi.“
Insomnia provocată de șantiere
Cîntarea realităţii din fabrici şi de pe şantierele naţionale e dublată de exaltarea gestului de a merge în fabrici şi pe şantiere, pentru a cunoaşte şi descrie „mlădiţele vieţii noi“. Desemnată a fi expresia noii conştiinţe, munca de pe şantierele naţionale e punctul terminus al unor călătorii stînd sub semnul unui entuziasm de proporţii răvăşitoare. În „Cu caravana U.S.A.S.Z. la drum“ de Constantin Argeşeanu, Flacăra, 21 martie 1948, echipa de scriitori şi artişti, în deplasare către noua realitate, călătoreşte cu camionul pînă la Filatura de bumbac Dîmboviţa:
Ioana Postelnicu stă în cabină, lîngă şofer, în timp ce ceilalţi, printre care şi Maia Radovan, sus, pe platformă, ţinîndu-se unul de altul în hurducăturile camionului. Pînă la urmă, cei de sus, de pe platformă, se dovedesc avantajaţi în raport cu cei din cabină, pentru că lor li se îngăduie dezlănţuirea unei necesare fantezii:
„… ne ţinem bine de cabina şoferului închipuindu-ne că sîntem pe puntea de comandă a unui vas zguduit de furtună, pe valuri.“
În numărul din 1 mai 1948 al revistei Flacăra, sub titlul „Creatorii brigadieri“, Vornic Bassarabeanu descrie vizita unei echipe de scriitori şi artişti (Camil Baltazar, Petru Vintilă, Vornic Bassarabeanu, Maximilian Schulman, Florin Comişel) pe şantierul A.P.A.C.A. Noaptea, tîrziu, neavînd somn din cauza emoţiei de a se şti pe un şantier de muncă voluntară, Florin Comişel, V. Bassarabeanu şi alţii ies afară din dormitorul brigadierilor. Brusc, Florin Comişel declară:
„Dacă nu mă urc sus – şi ne-arată schelele – simt c-o să-mi ardă tălpile toată noaptea.“
Sus, pe schele, e locul gesturilor uriaşe: „am ajuns sus. Îmi vine să strig: Poeţi din turnul de fildeş, d-aţi simţi măcar o dată fiorii turnului de muncă.“
Transpunerea lirică a chiotului
Relatărilor publicistice li se adaugă creaţia propriu-zisă. În imensa majoritate a cazurilor, versurile despre şantierele de muncă voluntară sînt o transpunere lirică a chiotului din reportajele literare. Iată, de exemplu, imaginea camionului pus în mişcare către şantier, adusă din reportaje în lirică prin intermediul unuia dintre cei mai entuziaşti poeţi ai momentului, Victor Tulbure:
„Duminica, părăsim în camioane oraşul
Mergem la ateneele populare
Cîntăm
Sau recităm versuri de Marcel Breslaşu.“ (Victor Tulbure, „Vioara roşie“, Editura de stat, Bucureşti 1948, pag. 45).
Clasica relaţie a liricii din toate timpurile, relaţia bărbat-femeie, capătă şi ea valenţe noi. Femeia stă umăr la umăr cu bărbatul sus, pe platforma camionului, iar gesturile de iubire se contopesc cu cele revoluţionare:
„Camioanele noastre gonesc….
Buzele pîlpîie roşii drapele:
Internaţionala! Mîinile tale sînt în mîinile mele
«Hai la lupta cea mare!» şi «Hai»
Răspunde ecoul. Părul tău flutură
Şi în toate livezile anilor mei, fructele coapte se scutură
Părul tău flutură. Suzette, ca un steag
Peste anii mei, peste cuvinte
Răsărim, plămădim noul veac
Camioanele gonesc spre socialism. Înainte!“ (idem)
Entuziasmul deplasării e atît de mare, inspiraţie produsă prin contactul cu noua realitate atît de puternică, încît scriitorii şi artiştii simt nevoia să producă pe loc, biruiţi iremediabil de nevoia de a crea. Conform relatării din Flacăra, 16 mai 1948, „Marşul echipei de artişti şi scriitori de pe şantierul naţional Salva-Vişeu“ a fost scris şi compus de Anatol Vieru, Sebastian Agnezia şi Victor Tulbure în trenul Cluj-Napoca-Salva-Vişeu la lumina felinarului ţinut de controlorul de bilete.