„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Calul care bea suc

Peste cîţiva ani, cînd orășelul Florești deveni reşedinţă de judeţ şi, în consecinţă, se pomeni cu un nou şi modern centru, Vasile Bufăliu, tractorist la IAS-ul din Vintileasa, intră în cofetăria Panseluţa. Fusese trimis la Florești să ridice de la încărcat o baterie de tractor. După ce-l luase de la Atelier, cum mai avea vreo două ore pînă la autobuz, se gîndi să bea un sirop. Cofetăria avea o garderobă vegheată de un anunţ neînduplecat:
Vă rugăm frumos, lăsaţi hainele la garderobă! Garderoba este gratuită!

Această ultimă precizare, scrisă cu roşu pe uriaşul carton de lîngă uşă, trecea, probabil, drept argumentul decisiv pentru a înfrînge şovăielile clienţilor. La garderobă nu era nimeni. Cuierele erau pustii. Obişnuiţii cofetăriei nici nu se uitau la ele. Intrau în sală şi-şi lăsau paltoanele pe scaune. Corect, Vasile Bufăliu aşteptă, preţ de cîteva minute, să vină cineva şi să-i ia cojocul. Îşi suci gîtul în dreapta şi în stînga. Nu apărea nimeni. Treceau pe lîngă el, trîntind uşa de la intrare, fel de fel de inşi încotoşmănaţi, fără să se oprească la garderobă.

– Treaba lor! ar fi răspuns Vasile Bufăliu, dacă i-ar fi zis cineva să le urmeze exemplul. Nu-i zise nimeni, cu toate acestea sătul de atîta aşteptat, îşi luă la subţioară cojocul şi bateria unsuroasă, împachetată în hîrtie albă, foşnitoare, legată cu sfoară, şi intră în sală, ţinînd uşa cu piciorul, ca să nu se trîntească. Abia cînd uşa, cu o lunecare calmă, ajunse la loc, în clanţă, observă el că precauţiile fuseseră de prisos:

Graţie unui dispozitiv de alamă, uşa nu se trîntea în clanţă, ca altele, zăngănindu-şi geamurile.
După ce puse bateria pe o măsuţă, se apropie, cu cojocul sub braţ, de ospătăriţa între două vîrste, care freca sîrguincioasă suprafaţa unei măsuţe. Sub cîrpa aspră, mînuită cu îndîrjire, sticla guiţa nervoasă. Vasile Bufăliu privi în jur să vadă dacă nu cumva şuierăturile acelea deranjau clienţii cofetăriei. Clienţii nu se sinchiseau de zgomotul ăla enervant. Un grup de băieţi şi fete se distrau de minune pe seama unor bancuri spuse de un pletos cu cămaşă roşie şi papion. Îi aşteptau paharele pline cu suc galben, de o culoare jalnică, deprimantă. În sala propriu-zisă, doar cîţiva inşi: o mămică trudindu-se să-i vîre în gură cu forţa băieţaşului din poală o bucată de prăjitură, un elev de şcoală profesională, care mînca un tort, aruncînd în jur priviri speriate, gata s-o ia la fugă, şi un bătrîn uscăţiv, într-un palton jerpelit, care nu făcea nimic.
– Nu vă supăraţi, zise Vasile Bufăliu ospătăriţei, e cineva la garderobă?

Ospătăriţa nu-i răspunse. Dăduse peste o pată de portocală care nu se ştergea cu cîrpa şi acum o rădea cu unghia sa trandafirie.
– Nu vă supăraţi, repetă Vasile Bufăliu, crezînd că femeia nu auzise.

Aceasta mai frecă vreo cîteva clipe, apoi se îndoi de şale, îşi vîrî cîrpa în buzunarul şorţului şi, aruncînd o privire operei proaspăt desăvîrşite, răspunse scurt: nu!
– Mulţumesc! zise sec, dar politicos, Vasile Bufăliu, şi, cu cojocul la subţioară, luîndu-şi pachetul de pe măsuţă, se întoarse cu paşi mari, apăsaţi, la garderobă, dădu la o parte bara şi îşi atîrnă, tacticos, cojocul la numărul 125. Cum numerele de metal nu erau la locul lor, îşi scrise pe o bucată de hîrtie numele şi o înfipse în cîrligul de care atîrnă cojocul. Reveni în sală, se aşeză la o măsuţă (alta decît cea pe care lăsase mai înainte bateria de tractor), îşi scutură un fir imaginar de pe pantalonii negri, cu dungi albe, late, îşi împreună mîinile pe masă şi, ridicînd privirile, purcese să aştepte sosirea ospătăriţei. Comandă un sirop şi un Diplomat (oho! ho!) servi, plăti (cu care ocazie îşi numără banii şi, împăturindu-i frumos, îi vîrî în buzunarul de la spate), după care, din nu ştiu ce motive, ceru politicos condica de sugestii şi reclamaţii.

– De ce? întrebă ospătăriţa (prosteşte, evident, pentru că personalul nu trebuie să pună niciodată întrebări, întrebări pune numai clientul), gata să facă obişnuitul scandal.
– D-aia! răspunse liniştit Vasile Bufăliu.

Răspunsul (fără haz, desigur), o uimi atît de tare pe ospătăriţă încît nu mai putu zice nimic. Rămase aşa, cu gura deschisă, cu o privire absolut tîmpă, şi, cînd îşi mai reveni un pic, se întoarse demnă pe călcîie, şi dispăru pe o uşiţă batantă, deasupra căreia scria:
Intrarea persoanelor străine strict interzisă!

Cîtva timp, veniră de acolo semne suspecte. Se auzeau în spatele uşii voci discutînd aprins. De mai multe ori, uşa se întredeschisese şi ochi curioşi priviseră către el iscoditor. La un moment dat, îşi făcu apariţia şi un ins pirpiriu, cu pălărie. Văzîndu-l, Vasile Bufăliu îşi spuse liniştit că dacă respectivul îl inoportunează cu ceva o să-i ardă un pumn de n-o să se vadă. Insul avea însă alte scopuri, mult mai puţin războinice. Se îndreptă liniştit spre ieşire, fără să-i arunce o privire lui Vasile Bufăliu. Înainte de a ieşi, strînse mîna, în trecere, bătrînelului sfrijit, care-şi bălăngăni capul în sus şi-n jos de cîteva ori.

Trecu vreun sfert de ceas fără să se întîmple nimic.
Deşi ora plecării autobuzului se apropia vertiginos, Vasile Bufăliu nu se impacientă.

Aştepta mai departe să i se aducă, în sfîrşit, Condica de sugestii şi reclamaţii. Nu înjura, nu se foia, nu pufăia. Totul în înfăţişarea sa respira o siguranţă ieşită din comun.
Siguranţa celui convins de dreptul său inalienabil de a scrie în Condica de sugestii şi reclamaţii.

Dînd uşa la o parte, se îndreptă spre el, curajoasă, cu condica în mînă, larg deschisă, o altă ospătăriţă, o fetişcană tînără. Cît timp aşteptă lîngă el, în picioare, personalul cofetăriei, în frunte cu femeia de serviciu, urmări scena din uşa bucătăriei. Un aer de uriaşă mirare îi definea pe toți. Cînd el termină de scris, fata luă Condica, o închise fără să citească cele scrise, cum învăţase că se procedează în asemenea cazuri la Liceul de alimentaţiei publică, proaspăt absolvit, şi, zicînd, mulţumesc, domnule! se întoarse în bucătărie. Vasile Bufăliu se ridică de la masă, lăsă pe măsuţă o monedă bacşiş, pocnind-o cu unghia, îşi luă de la garderobă cojocul şi, cu paşi mari, bărbăteşti, ieşi în stradă.

Cît timp fata aşteptă lîngă el, în picioare, aşternuse în condică, cu pixul personal, scos din buzunarul interior al hainei, următoarea sesizare:

Subsemnatul am intrat la Cofetăria Panseluţa din oraşul Bogheştii de Sus să beau un pahar de suc şi m-am aşezat la o masă şi am aşteptat pînă a venit o tovarăşă ospătăriţă fără ecuson pe care am întrebat-o de ce nu poartă, conform legii, şi dînsa a dat din umeri, ceea ce nu se cadrează cu personalul de deservire socialist şi la întrebarea mea: Aveţi suc? mi-a răspuns că nu şi eu m-am ridicat şi i-am zis politicos, Mulţumesc şi am ieşit în stradă. Ghinion! Încerc să traversez pe la Semafor care nu funcţionează de mai mult timp, şi dă în strada Horea, o căruţă cu 4 cai şi doi cetăţeni insuportabili care turnau suc de un galben auriu într-un butoi din căruţă cu găleata. M-am adresat unei tovărăşici care căra şi ea suc cu găleata care i se vărsa peste picioarele încălţate cu pîslari. Ce faci, tovarăşă? cine ţi-a permis? şi unul din cetăţeni mi-a zis ironic ăştia nu e bun. Ăştia îl dăm la cai şi atunci m-am apropiat de calul din stînga şi i-am zis Tu bei suc? Eu nu cred. Şi calul a întors spre mine un ochi obraznic şi mi-a zis ironic: Du-te, bă, mai încolo şi eu m-am indignat, pentru că am ghicit imediat că de vină era numai cetăţeanul care-l învăţase pe respectivul cal să ia lumea la mişto”.

Trecură două săptămîni de la întîmplare. Vasile Bufăliu o uitase cu totul, luîndu-se cu treburile. Se certase cu maistrul, ameninţînd că el dă totul dracului şi pleacă de la IAS, apoi se împăcase şi se chinuise pînă noaptea tîrziu cu un dispozitiv de aprindere. Tot în acest răstimp, se îmbătă într-una din seri la bufetul noului complex comercial din centrul satului. Cînd berea se termină, deşi gestionarul pretindea că adusese un camion, Vasile Bufăliu cumpără singura sticlă de whisky din bufet, o sticlă pătrată şi desuetă, care se prăfuia pe raftul de sus al barului de cîţiva ani, toată lumea zicînd, măi ce gust o avea şi băutura asta? dar nimeni neîndrăznind s-o cumpere, deoarece preţul înspăimînta. Băutura nu era grozavă. Cel puţin asta era părerea celor care, la invitaţia lui entuziastă, gustară să vadă şi ei cum e. Vasile Bufăliu o bău toată, întărîtat de faptul că berea se terminase prea devreme, înainte ca el să se facă praf.

La două săptămîni de la întîmplare, într-o duminică, Vasile Bufăliu primi de la Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum răspunsul la sesizarea sa. În răspuns se spunea, printre altele, că Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum, ca urmare a sesizării tovarăşului Vasile Bufăliu, a întreprins o amplă anchetă pentru cercetarea celor întîmplate în ziua de 15 noiembrie la Cofetăria Panseluţa din oraşul Florești. În urma anchetei noastre – se spunea mai departe în răspuns – s-a constatat că cele sesizate de dumneavoastră nu sînt întemeiate. Astfel, cum ne-au declarat mai mulţi martori oculari, dumneavoastră nici nu v-aţi apropiat de locul în cauză, preferînd să rămîneţi pe trotuar, deşi acolo se încălcau normele eticii şi echităţii socialiste. Aşa procedează un cetăţean cu o conştiinţă înaintată? Stă pe trotuar şi face ironii?! De asemenea, nu este întemeiată afirmaţia dumneavoastră că răspunsul calului a fost obraznic, pentru că a fost învăţat să ia lumea „la mişto” de către unul din cetăţeni. Cercetările noastre au arătat că respectivul cal nu aparţine nici unuia din cei doi cetăţeni, el fiind proprietatea I.T.L.H. Florești. În consecinţă ar fi mult mai bine dacă înainte de a blama personalul angajat al I.T.L.H. Florești aţi mai medita puţin. O sesizare nu trebuie scrisă niciodată sub primul impuls emoţional, cum aţi făcut dumneavoastră, şi care în alte circumstanţe calomnioase ar putea să vă aducă în faţa instanţei. Primiţi înaltele noastre consideraţiuni.

– Au muşamalizat totul, ca de obicei, îşi spuse Vasile Bufăliu, împăturind hîrtia, şi punînd-o în buzunar spre păstrare, evident, fără nici un motiv. Totuşi, nu trimise o nouă contestaţie, cum ar fi fost de aşteptat, pentru că – zicea el – îşi făcuse datoria: scrisese în Condică şi dacă cei de acolo n-o luau în considerare era treaba lor, aveau să vadă ei mai tîrziu.

– Ce ai primit acolo, îl întrebă taică-său, cînd se întoarse (tăiau nişte lemne cu joagărul), dar Vasile Bufăliu nu-i răspunse.
– Ţine bine lemnul! zise el, ca şi cum nu s-ar fî întîmplat nimic.