(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Debutînd sub astfel de auspicii, noua literatură se va dezvolta în mod nefiresc, permanent supusă trăsăturilor prestabilite. Realismul socialist nu se conturează din explorarea realităţii literare concrete, ci e anterior acesteia. Aceasta e valabil nu numai pentru întreaga literatură, ci şi pentru o operă literară anume. Trăsăturile ei fundamentale preexistă. Atît ca ghid pentru felul cum va fi receptată, cît şi ca schemă cu care porneşte creatorul în aventura sa estetică.
Pentru literatură, efectele acestei situaţii sînt devastatoare.
În primul rînd, impunerea unor trăsături prestabilite creaţiei, fie că e vorba de creaţie nouă în general, fie că e vorba de o operă literară anume, contravin flagrant specificului creaţiei literare. În al doilea rînd, critica literară nu mai este atentă la fenomenul literar concret pentru a-i sesiza mişcările din adîncuri, ci la suma de norme cărora trebuie să li se supună literatura.
Preexistenţa unor trăsături obligatorii, sub semnul esteticii hotărît normative, pune sub semnul întrebării înseşi trăsăturile specifice ale creaţiei. Apare teama de a greşi, permanenta atenţie la normă şi nu la realitate. Pe planul creaţiei individuale dar şi cel al creaţiei în general, aceasta înseamnă stagnare. Dintotdeauna marii creatori au spart normele, au afirmat ceea ce se considera adevăr infailibil, riscînd, totuşi, nerecunoaşterea publică. În perioada 1947-1953, această punere la îndoială a formelor deja consacrate e imposibilă. Literatura e condamnată la infinită repetare.
Impunerea unor norme are şi un efect paradoxal. Contrazicînd ideea monotoniei, perioada 1947-1953 e marcată de momente de schimbare, de renunţare la unele teze sub presiunea atît a noului, cît şi a conştiinţei eșecului unor experienţe. Dar aceste momente, cum ar fi decembrie 1948, ianuarie 1951, martie 1953, nu aduc cu sine mutaţiile radicale din creaţie.
Motivul?
Astfel de cotituri se fac de sus în jos în raport cu creaţia, nu sînt, deci, urmarea unor mişcări din interiorul literaturii. Negate, vechile norme rigide sînt înlocuite cu altele la fel de rigide. Şi dacă în spaţiul tezelor şi conceptelor criticii literare există o mişcare, în spaţiul raporturilor cu creaţia ea lipseşte. Înlocuind vechile teze, noile teze, la rîndu-le, preexistentă în raport cu creaţia; de acum încolo, aceasta trebuie să se supună unor noi norme rigide. Aceasta aduce cu sine una dintre cele mai dramatice situaţii ale perioadei 1947-1953:
Chiar pozitive, introduse pentru a pune capăt efectelor dezastruoase ale normelor anterioare, menite a favoriza dezvoltarea creaţiei, unele teze nu-şi ating, prin faptul preexistenţei, intenţiile presupuse implicit sau declarate. Menită a produce în lirica istovită de abstracţiuni o înviorare, norma faptului concret nu aduce cu sine capodoperele aşteptate. O dogmă e înlocuită cu alta.