„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Bătrîneţea, faţă-n faţă cu nesimţirea

Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 236, anul II, vineri, 3 aprilie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“

Dna Maria Ştefan din Bucureşti îmi trimite o scrisoare prin care pune problema educării tinerilor în respectul faţă de bătrîni: „Se ştie, bătrîneţea urîţeşte, de tu însuți nu te mai recunoști. Eu am fost o femeie frumoasă în cel mai drept înţeles al cuvîntului. Acum am 71 de ani, peste mine au trecut multe necazuri, nu mai departe moartea sorei mele. Nimeni n-a intuit şocul pe care l-am făcut, muncesc, tîrguiesc, spăl, gătesc, calc, corvezi care să te îmbătrînească, nu să te facă frumoasă, dar asta nu înseamnă ca aceşti oameni, viitorul țării, să-şi bată joc de noi, căci asta trebuie să-i faceți să înțeleagă, că nimeni nu e scutit de această stare care este bătrînetea“. Mai departe, distinsa noastră cititoare dă cîteva exemple, luate din propria-i experiență, de comportare necivilizată a tinerilor. Domnia-sa ne propune chiar şi o soluție: „Aveți caricaturişti buni, faceți cîte o pastilă care să fie educativă, să vadă aceşti tineri atît de înrăiţi că foarte rar m-am izbit şi de cîte unul educat. Caricaturistul dvs. ar avea atîtea de criticat, începînd cu locurile din tramvaie sau maşini, locuri de pe care foarte rar se ridică vreun tînăr să le cedeze unui bătrîn.“

Prima mea reacţie a fost să pun scrisoarea deoparte şi să nu-i dau nici o atenție. Asta ne-ar mai lipsi nouă, jurnaliştilor – mi-am spus –, să ne mai batem capul şi cu faptul că tinerii sînt nepoliticoşi cu bătrînii!
N-avem noi suficiente probleme de atacat?! Bătălii politice meschine, diversiuni de proporții, sporirea incredibilă a prețurilor, dezastrul lent, dar sigur al economiei româneşti. Cine mai are timp, în haosul de după decembrie 1989, să mai tresară la faptul că un tînăr i-a spus „tu“ dnei Maria Ştefan, deşi, vorba aia, n-a păscut vacile împreună cu doamna. Cînd colegi de generație ai respectivului fură, omoară şi violează, obrăznicia acestui tînăr ne linişteşte. Să fim fericiți că n-a înjunghiat-o pe distinsa cititoare! Din întreaga scrisoare, care dovedeşte ascuțime a minții, aş fi reținut doar o observație care ar merita o dezbatere mai largă: „Se bate multă monedă pe educația sexuală, pe instincte naturale care de mii de ani s-au rezolvat de la sine, fără televiziune, fără radio sau prin educația părinților, pe care nimeni nu i-a educat. Soacră-mea nu s-a ocupat de educația sexuală a celor doi fii şi, slavă cerului!, amîndoi au trecut prin facultăți, au fost oameni la locul lor.“

După un timp însă, mi-am dat seama că am greşit. Scrisoarea dnei Maria Ştefan e mult mai importantă decît mi s-a părut la început. Nu numai pentru că ea mărturiseşte un extraordinar bun-simt, un suflet pe care l-am numi, riscînd chiar să cădem în lirism, frumos, dar şi pentru că atrage atenția asupra unui fenomen mult mai grav al societății româneşti actuale. Incontestabil, bădărănia unor tineri faţă de bătrîni exprimă ceea ce toți denumim drept nesimţire. Chestiune de cultură, de educație. Ea exprimă însă, din nefericire, nu numai atitudinea tinerilor, dar şi a întregii societăți româneşti faţă de bătrîni. O atitudine pe care nu ne sfiim a o caracteriza ca fiind tot nesimţire. Urmărind atent societatea noastră de azi, nu poți să nu constaţi că bătrînii sînt ultima categorie la care guvernanţii, forțele politice se gîndesc. Spectaculoasa mărire a preţurilor îi loveşte în primul rînd pe bătrîni. Pe aceştia îi lovește în primul rînd şi incredibila creştere a violenţei. Mult invocata protecţie socială e un obiectiv ivit din teama guvernanţilor în fața unei revolte populare. De aceea, indexările şi compensările îi vizează în primul rînd pe cei care se pot revolta în chip primejdios. Pensiile trec întotdeauna în plan secundar în calculele guvernanţilor. Aceasta pentru că ei nu se tem de revolta bătrînilor. Un tînăr revoltat poate ieşi pe stradă, poate striga lozinci şi, mai ales, poate da cu bîta. Un bătrîn, oricît de mare i-ar fi revolta, n-are putere pentru aşa ceva. De aceea, bătrînii sînt totdeauna uitați cînd vine vorba de protecția socială. Aceasta reprezintă, poate, una dintre cele mai dureroase slăbiciuni ale societății noastre de azi. Normal ar fi ca protecţia socială să nu fie expresia unei spaime față de mînia populară. Normal ar fi ca protecţia socială să decurgă din neliniştea politicienilor că un om, un şomer de-al lor, ar putea muri de foame. De aceea, normal ar fi ca politicienii să se gîndească şi la bătrîni. Preocuparea pentru aceştia e semnul stării de firesc social-politic. O societate care se gîndeşte şi la bătrîni dă splendidă dovadă că membrii ei au rupt-o definitiv cu sălbăticia. Numai în sălbăticie cei slabi, printre care se numără şi bătrînii, sînt sacrificați pentru a lasă locul celor puternici.