Mitiţă Chiper şi Radu Chiriac au murit înecaţi în bazinul de must al M.A.T.-ului din Vintileasa Centru. Un bazin uriaş, adînc de vreo zece metri, în care se strîngea mustul din mai multe comune. Adus pînă aici, printr-un sistem complicat, de ţevi subţiri din beton, pe sub pămînt, pe sub rîu, mustul se scurgea în bazin pe o ţeavă ascuţită la vîrf sub forma unei peniţe, ieşind din perete la cîţiva metri sub nivelul de suprafaţă.
Lichidul dulce, limpezit de călătoria subpămînteană, cădea în cuşca de beton de la mare înălţime, uneori tumultos, ieşind pe gura ţevii ca o frînghie lichidă, alteori liniştit, lunecînd într-un fir domol, cu reflexe verzui, de oţel curat. Şi cum debitul ăsta îşi avea capriciile lui, după ritmul recoltării în satele vecine, ţeava părea un flaut uriaş din care curge o melodie cu triluri. De multe ori, cei ce veneau la MAT cu struguri, şoferi de camioane sau căruţaşi, se aşezau pe margine aşteptînd să le vină rîndul şi ascultau vrăjiţi scurgerea lichidului în bazin. Cîteodată, lichidul se bulucea la gura ţevii. Dedesubt creşteau cercuri de spumă, şi întregul bazin vuia. Atunci ştiau că undeva, pe dealurile satelor vecine, fusese turnată o nouă cisternă de must. Roiuri uriaşe de viespi se frămîntau deasupra suprafeţei lichide. Uneori cîte o insectă pica în lichidul vîscos, şi atunci, prin monotonia scurgerii de sus, se auzea zbaterea ei ascuţită, ca un ţiuit care irita nervii.
Mitiţă Chiper şi Radu Chiriac căzură în bazin într-o seară de pe la începutul lui octombrie, cînd motoarele uriaşelor pompe dădeau să plesnească de hărnicie. Tras energic de toate ţevile, mustul umplea bazinele. În bazinul central, nivelul lichidului urcase cu cîţiva centimetri. Se strînseseră la rînd zeci de camioane şi căruţe, deasupra căzilor roiau nori de viespi şi muşte, şi totul în întreprindere, chiar şi birouri, era lipicios de dulce. Celor care aşteptau le plăcea însă. Din cînd în cînd, cîte unul se urca în căruţă şi, cu o cană neagră de murdărie, scotea mustul, care se ivea, ca dintr-o mlaştină, imediat ce apăsai uşor stratul de struguri, şi-l bea plescăind zgomotos.
Cei doi – Mitiță Chiper și Radu Chiriac – erau ca de obicei la MAT. Şedeau de vorbă cu toată lumea şi, în schimb, căpătau cîte o cană de must înăsprit. Dar nu pentru must pierdeau ei timpul pe acolo, ci pentru sărbătoarea dulce din jurul lor, pentru atmosfera aia rotundă şi lipicioasă, în care toată lumea era binevoitoare, şi nu era loc pentru drame.
Poate de aceea şi moartea lor a fost puţin ciudată, dacă nu caraghioasă. Cînd cei de pe marginea bazinului şi-au dat seama că picaseră înăuntru, lunecînd pe jegul dulce de pe margine, cei doi de lîngă ei, s-au simţit oarecum jenaţi, ba chiar impresionaţi neplăcut, s-ar putea spune.
– Auzi, să mori înecat în bazinul cu must; nimic mai caraghios!
Cînd vestea străbătu din om în om printre cei ce-şi aşteptau rîndul, fiecare simţi cum îi trec prin cap gînduri din cele mai deşuchiate şi, mai ales, glume tîmpite, cum ar fi, de exemplu, că „aşa moarte mai zic şi eu” sau „puteau să mai aştepte puţin şi ei, pînă se făcea vin”, şi alte asemenea.
Se repeta într-un fel cazul lui Dan Bircică, mort după ce picase într-o cisternă cu parfum de levănțică, din care voise să ia o mostră pentru Sanda, fata lui cea mare, studentă la Filologie.
Cei din sat îşi amintesc şi acum cît de greu a fost să-l îngroape. Oricît îl spălaseră şi-l frecaseră, mortul continua să răspîndească în jur un puternic miros de levănţică. N-ar fi fost, în sine, cine ştie ce chestie. Se întîmplaseră în Vintileasa cazuri şi mai şi, cum a fost, de exemplu, cel al lui Ilie Zădîrcea, din Vintileasa Deal, care murise înecat într-o groapă de ciment plină cu spirt.
Satul intrase în carantină de febră aftoasă. Mişcarea vitelor dintr-un loc într-altul era strict interzisă. Pentru că n-avea acasă nutreţ ca să întreţină vaca, Ilie Zădîrcea vru s-o treacă, într-o noapte fără lună, în satul vecin peste rîu, la soacră-sa. Aici nu era carantină , şi vaca putea fi dusă la păscut.
Rătăcind cu ea prin întuneric pe prundul rîului nimeri în bazinul pe care-l săpaseră în pămînt cîţiva inşi din marginea satului, pentru adăposti aici spirtul furat de la uriaşul depozit de alcool din Centru.
De înmormîntarea lui îşi amintesc şi azi unii bătrîni, gata să povestească dacă întîlnesc pe cineva dispus să-i asculte.
Din cauza spirtului care-i îmbibase corpul pînă la ultima moleculă, aerul din jurul mortului îmbăta tot ce era în jur, pe o distanţă de o sută de metri. Cîtă vreme mortul a stat în sicriul din tindă, n-a fost cine ştie ce problemă. Ai lui, dar şi vecinii veniţi la priveghi, abia se ţineau pe picioare de beţi ce erau. Cum însă totul se întîmpla în casa omului, totul era pus pe durerea ce-i lovise pe cei dragi.
Pe drumul către cimitir însă, mirosul de spirt îi lovi şi pe cei din sat care veniseră să-l însoţească pînă la groapă.
Bărbaţii se mai descurcară cît de cît. Mulţi mai fuseseră văzuţi beţi morţi, dat fiind că la bufetul satului se aducea din cînd în cînd ţuică de prune.
Femeile, în schimb, se făcuseră de rîs, chicotind în loc să plîngă, sughiţînd fără să-şi ducă mîna la gură, ba chiar, la un moment dat, dînd să încingă o sîrbă.
De poveste rămăsese și cazul lui lui Gică Parvana, care se înecase într-o viitură de petrol venită pe neaşteptate din susul rîului şi, drept urmare, la înmormîntarea acestuia pompierii interziseseră aprinderea lumînărilor, ba mai mult, ca măsură de prevedere, în coada cortegiului veneau două maşini de pompieri, gata să intervină dacă se întîmpla ceva.
Din nenorocire, parfum de levănţică nu se mai fabrica în ţară. Pe vremuri însă, cu ani în urmă, fusese în mare vogă, şi toate bătrînele din cortegiu îl folosiseră cînd erau fete de dus la horă.
Astfel că, deşi se străduiau să se stăpînească, dîndu-şi seama că nu se cade aşa ceva, babele din urma căruţei cu sicriul se purtau ca pe vremuri, cînd erau doar nişte fetişcane: roşeau feciorelnic, chicoteau echivoc, aruncau în jur priviri îndrăzneţe, după care îşi înfundau faţa în pumni. Ba chiar unele, spre crucirea celor din jur, se apucaseră să sară într-un picior.
Dar moartea e moarte, chiar şi cînd e caraghioasă, şi la înmormîntare, cînd cei doi erau în sicriu, spălaţi, îmbrăcaţi cu haine noi, lumea uită cum murise cei doi, şi – aşa cum avea să se spună în sat – se plînse mult.
Neamurile celor doi se grăbiră să-i înmormînteze.
Potrivit Oenologilor, mustul se făcea vin în timp scurt.
Ce s-ar fi întîmplat dacă morții ar fi fost îmbibați cu vin?
Numai că acum se produsese altă dandana.
Mustul dulce îmbibase cele două cadavre și pe drum, de acasă pînă la cimitir, convoaiele fuseseră însoțite de roiuri de viespi bîzîitoare și agresive ca niște avioane de vînătoare, astfel că pe platformele deschise ale camionetelor ședeau inși înarmați cu șpreiuri uriașe, procurate de un băiat de al lui Carabă de la un iarmaroc unde le vindeau foști militari americani din Vietnam, care le folosiseră în junglă împotriva țâțarilor spioni ai chinezilor.