Vremurile schimbîndu-se, Ion Tarbă, primul secretar al raionului, apoi prim secretar al regiunii şi, ulterior, membru al Biroului Politic, se întoarse în Vintileasa ca pensionar. În tot timpul ascensiunii sale, îşi aranjase casa bătrînească de lîngă Magazinul universal, vecin gard în gard cu popa Durbacă. Pusese asfalt de la poartă pînă la intrarea străjuită în permanenţă de un bec colorat albastru, tencuise casa şi-i făcuse sobe de teracotă, calme şi călduroase iarna, ca nişte ursoaice tăcute, trăsese înăuntru apă curentă şi instalase televizor. Pe dinafară casa nu arăta cine ştie ce. Nu se deosebea de casele altor oficialităţi ale satului – gard de fier forjat, vopsit în verde, stratul de flori de-o parte şi de alta a aleii, acoperişul de tablă nou-nouţ, sclipitor, deasupra căruia se înălţa, gînditoare, antena de televizor. Pe dinăuntru însă era casa unui puternic al zilei, cu încăperi largi, spaţioase, cu fotolii adînci, în care simţi nevoia să stai picior peste picior, cu parchet şi covoare scumpe. Combinele muzicale, lustrele grele, lăsînd în toate încăperile o lumină de sărbătoare, care făcea să te simţi nou şi bucuros, ca la un bal, bucătăria dotată cu ultimele instrumente ale bucătăriei moderne, rapidă şi curată deci, completau imaginea unei vile de la ţară aproape tot timpul nelocuită, cu storurile trase. Dar chiar şi atunci cînd Ion Tarbă venea aici să se odihnească pentru cîteva zile, era destul de greu pentru cei din sat să spună precis că locuia cineva acolo. Întreaga casă şedea într-o tăcere discretă, izolată de freamătul satului, amintindu-le celor ce treceau pe şosea şi furişau priviri sfioase către brazii înalţi care ascundeau casa, către storurile trase, de Lumea înaltă. O lume cu gesturi subţiri în care se umblă fără să se audă, a politeţei absolute, în care zîmbeai celui ce urma să-l execuţi a doua zi, în care, tot numai zîmbete, strîngi mîna duşmanului de moarte. Singurele semne erau proaspetele urme de roţi ale limuzinei, rupîndu-se din şosea pentru a trece peste podul de piatră din faţa porţii și o dungă subţire depărtată, care se vedea în marginea de jos a storurilor şi, poate, acel ceva nedefinit, greu de spus, care te face să simţi dacă o casă e pustie sau dacă e locuită. Cît despre moş Gheorghe Tarbă, degeaba îl întrebai, el nu ţi-ar fi spus nimic şi, după unii din sat, chiar dar ar fi vrut, tot n-ar fi ştiut ce să spună pentru că la cei 80 de ani ai lui, analfabet prin definiţie, nu realiza că băiatul său era printre cei mai puternici oameni din România. Puţini din sat se puteau lăuda că l-au văzut pe tovarăşul Ion Tarbă altfel decît în portretele din ziar sau în tablourile membrilor Biroului Politic atîrnate pe un întreg perete al Căminului Cultural. Din acest tablou te fixa un om cu privirea dură, impenetrabilă, cu fălci tari, de om puternic şi încăpăţînat. Foştii lui colegi de şcoală primară, care-l ştiau ca un ins molîu, vesel tot timpul, de veselia neghioabă a oamenilor graşi, petrecăreţi, nu voiau în ruptul capului să recunoască în acea fotografie pe elevul Ion Tarbă, absolvent al şcolii generale de 7 ani din Vintileasa. Dacă n-ar fi fost atîtea fapte care să-i contrazică – tatăl lui Ion Torba, casa de lîngă Magazinul universal, zilele cînd casa era locuită, ar fi susţinut sus şi tare că e coincidenţă de nume.
În 195… însă, într-o primăvară care va rămîne în istoria satului prin faptul că, în mai, cînd livezile înfloriseră şi întreg satul strălucea sărbătoresc şi curat ca o mireasă în albul caişilor bătrîni, se petrecură cîteva lucruri ciudate. Cei ce aveau radiouri sau erau abonaţi la ziar vorbeau de „Devierea de dreapta”, un lucru ce nu-l putuseră explica ce înseamnă nici măcar membrii de partid, chemaţi la raion, pe neaşteptate, într-o noapte. Cei cîţiva profesori din sat începură să explice celor ce le cereau explicaţii, evident, dar în scurt timp se încurcară şi ei, pentru că, la cîteva zile după ce acuzau de Devierea de dreapta, ziarele începuseră să vorbească de Devierea de dreapta-stînga. Unii, care o făceau pe logicii, mai mult de-al dracului, desigur , declarau că Devierea de dreapta-stînga era un lucru imposibil. Pentru că, spunea cîte unul din ăştia într-unul din grupurile care se făceau seară de seară devale, în centrul satului, lîngă gardul care împrejmuise acum Parcul de cultură şi odihnă Vintileasa (două bănci cu scînduri lipsă şi un plop înalt, pe jumătate uscat, a devia înseamnă a coti, ori deviere de dreapta, stînga ar fi totuna cu a coti în acelaşi timp şi la dreapta şi la stînga.
După ciudățenia asta, petrecută acolo la București, se petrecea o ciudățenie aici, în Vintileasa. Atotputernicul din portret se întorsese pentru totdeauna în sat. Culmea e că nici acum, cînd era un simplu pensionar, nu-l vedea nimeni, și casa era la fel de misterioasă ca pe vremea cînd, se spunea, venea aici însuși Gheorghiu-Dej.