„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Asupra scriitorilor dușmanul de clasă acționează sub masca unei femei fatale

(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)

Abordînd cu hărnicie lupta de clasă din diferite domenii, literatura nu poate să n-o reflecte şi pe aceea din interiorul ei însăşi. Capodopera continuei ascuţiri a luptei de clasă în literatură şi artă rămîne piesa lui Horia Lovinescu, Lumina de la Ulmi, publicată în Viaţa românească, nr. 6, iunie 1953. Ea reuşeşte rara performanţă de a aduna într-o sinteză unică toate dogmele literare existente în perioada 1947-1953. Subiectul e destul de simplu. Emil Comşa, scriitor, în vîrstă de 37 de ani, a terminat de curînd romanul Lumina de la Ulmi, avînd ca temă bătălia pentru construirea unei hidrocentrale în Valea Asprei. Cei de pe şantier îşi pun mari speranţe în această carte, socotind că lectura ei de către constructori va aduce un salt uriaş în productivitatea muncii. Exprimă această credinţă – ilustrarea în piesă a tezei privind influenţa decisivă a literaturii noi asupra îndeplinirii sarcinilor de muncă – nevasta lui Emil Comşa, Maria Comşa, ingineră pe şantier:

„Romanul ăsta trebuie să fie bun de tot. E nevoie de el. Oamenii de la Ulmi trebuie să se privească în cartea asta ca într-o oglindă. Uite, totdeauna cînd sînt pe şantier mă gîndesc: eu şi toţi cei car muncim aici facem un lucru atît de minunat încît e cu neputinţă ca Emil să nu-l priceapă şi să nu-l exprime în toată frumuseţea lui, să nu ne încurajeze să-l ducem pînă la capăt cu şi mai mult avînt“.

Un muncitor de pe şantier, Preda, care lucrează împreună cu Maria la inventarea unui motocompresor, venit în vizită la Emil Comşa, spune cam acelaşi lucru:

„Preda: (Lovind cu degetul în manuscris) Să vezi cîţi oameni noi o să ne aducă cartea asta pe şantier şi pe alte şantiere. E ca o mobilizare“,

Toată lumea aşteaptă nerăbdătoare să citească manuscrisul, mai ales că scriitorul e o personalitate a generaţiei sale, o personalitate tipică în viziunea lui Horia Lovinescu, prin trecerea cu succes a examenului de smulgere din el însuşi a rămăşiţelor decadentismului.

Iată ce-i spune, de exemplu, lui Emil Comşa colegul şi prietenul de generaţie, Paul Negulescu, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor:

„Paul (…): Dar să lăsăm morţii cu morţii; dealtfel te poţi lăuda cu drumul pe care l-ai făcut: Ai învins în cărţile tale formalismul de la început şi mai ales ultimul tău roman «Vînt de miazăzi» este una din cărţile valoroase ale literaturii noastre“.

Într-adevăr, destinul lui Emil Comşa se vrea tipic pentru o întreagă generaţie de scriitori, putînd fi tot atît de bine destinul lui Petru Dumitriu, Marin Preda, Eusebiu Camilar; destin, desigur, aşa cum îl concepea istoria literară a perioadei 1947-1953. Format sub zodii decadente prin publicarea în tinereţe a unor lucrări ca Elogiul zădărniciei, Albatrosul, în contact cu noile noutăţi, asemenea întregii sale generaţii, scriitorul s-a transformat radical, devenind realist socialist. Cartea prin care scriitorul dovedeşte că s-a transformat, un fel de Mitrea Cocor al lui Emil Comşa, e Vînt de miazăzi. În spiritul perioadei respective, autorul primeşte scrisori în care cititorii îi mulţumesc, pentru că a scris cartea dar şi pentru ajutorul neprecupeţit pe care li-l dă ea în clădirea noii vieţi. În chiar tabloul I, al actului I, Maria Comşa îi citeşte soţului scrisoarea unui student, Radu Teodoru, în care expeditorul mărturiseşte, printre altele:

„Dar chiar acum am terminat cartea dumitale «Vînt de miazăzi» şi simt nevoia să-ţi spun cît de mult mi-a plăcut şi să-ţi mulţumesc pentru puterea şi bucuria pe care mi-a dat-o“.

În acelaşi spirit, muncitorul fruntaş Preda îi dezvăluie Mariei influenţa covîrşitoare pe care a avut-o asupra sa romanul Vînt de miazăzi:

„Cînd am citit «Vînt de miazăzi» parc-aş fi fost la judecată. Nu cumva sînt şi eu la fel cu bicisnicul acela de Retezan? Şi Petru! Ce om! Parcă mi-ar fi arătat cineva cu degetul o înălţime şi mi-ar fi spus: Uite, acolo trebuie să ajungi“.

Din nefericire, încă din actul I al piesei lui Horia Lovinescu se ivesc semne că e ceva în neregulă cu noul roman al lui Emil Comşa, Lumina de la Ulmi. Cînd nevasta, căreia îi citeşte finalul romanului, îşi exprimă părerea că nu a respectat adevărul, Emil Comşa declară în chip surprinzător:

„Ştii bine că dorinţa mea cea mai fierbinte e să scriu despre prefacerile de la noi, despre oamenii care le săvîrşesc, pentru că oamenii le săvîrşesc. Ştii lucru ăsta, nu?! (oprindu-se în faţa Mariei). Dar cum am făcut-o pînă acum? Într-o formă simplistă, mult prea săracă, neartistică. Ei bine, eu vreau să dau mai mult, să fac mai bine, să deschid drumul complexităţii şi adîncirii în scrisul nostru. E o veche convingere a mea că greşim atunci cînd sub pretextul decadentismului, lipsei de realism şi altor sperietori de felul ăsta, neglijăm toate progresele de tehnică şi formele pe care le-a făcut în secolul nostru literatura burgheză apuseană. Totul e să alegi, cu un cap sănătos, ceea ce e bun“.

Maria – soție de tip nou

Evident, soţia, ca nespecialistă şi ca îndrăgostită, se mulţumeşte cu o replică blîndă:

„Despre preocupările tale nici nu mi-ai vorbit. Şi mi se par confuze, nu cred că Paul (Paul Negulescu, scriitor fruntaş, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor – n.n.), care este un scriitor cel puţin tot aşa de bun ca tine, ar vorbi în felul ăsta. În sfîrşit, mi-ai cerut o părere, ţi-am dat-o. Şi pe urmă, repet, n-am pretenţia că judecata mea e justă“.

Îngrijorarea Mariei creşte însă după o discuţie cu Paul Negulescu, în care acesta îi dezvăluie şi alte fapte ale soţului, bizare la un scriitor fruntaş:

„Paul: Am auzit şi acum nişte lucruri mai grave. Sper că nu sînt adevărate, sau au fost greşit interpretate.

Maria: Ce?

Paul: Îmi spune cineva că ieri, la Capşa, într-un cerc destul de amestecat, Emil ar fi perorat un ceas întreg despre locul excepţional al artistului în societate, despre munca lui prin excelenţă nobilă, etc., etc. Adică tocmai teoria artistului burghez asupra creatorului de artă ca o fiinţă ieşită din comun, predestinată, mai ştiu eu ce baliverne. Bineînţeles, totul îmbrăcat într-o terminologie marxistă. Îţi dai seama cît e de îngrijorător, dacă e adevărat?“

Nu sînt alarme false.

Aşa cum va arăta referatul prin care editura respinge manuscrisul, romanul lui Emil Comşa despre şantierul noii hidrocentrale e decadent de la un capăt la altul. În discuţia pe marginea textului, organizată la Uniunea Scriitorilor – discuţie tipică pentru perioada 1947-1953 – acuzaţiile colegilor de breaslă abundă. Tînărul scriitor Albulescu se dovedeşte un adevărat critic literar combatant:

„Un enorm abuz de psihologism, nesfîrşite digresiuni făcute pentru că sînt frumoase în sine, fără nici o legătură cu subiectul, goana după cazuri ciudate, stranii, bolnăvicioase chiar, şi, ca o consecinţă, o indiferenţă abia mascată pentru conţinut, care devine un simplu pretext. Greutatea atenţiei scriitorului s-a abătut astfel de la fondul de idei şi sentimente pe care trebuia să-l transmită cititorilor. De aceea, în ciuda temei, ne găsim în faţa unei cărţi burgheze. Aici stă marea lipsă a romanului lui Comşa, care ne trage înapoi de la realismul socialist, spre care păşise cu succes, la aberaţiile decadentismului. Lipsa de realism a cărţii a făcut ca ea să-şi piardă ascuţişurile şi contururile. Eroii sînt tulburi, şterşi, netipici, tocmai pentru că autorul caută extraordinarul şi complexitatea cu orice preţ. Lupta de clasă devine un simplu motiv de consideraţii psihologice, e tocită, îmbrobodită. Şantierul de la Ulmi, una din marile mîndrii ale noastre, apare sub forma unei descrieri idilice. În aceste condiţii, «Lumina de la Ulmi» înseamnă o oglindire a realităţii şi un îndemn la muncă şi luptă? Hotărît, nu. Editura propune modificări. Eu cred că ele nu vor ajuta la nimic. La mijloc e o chestiune de concepţie şi de aceea romanul trebuie rescris în întregime de pe altă poziţie: sănătoasă, partinică. Părăsind experienţele sale nechibzuite, renunţînd la virtuozităţile sterile de tehnică, şi, mai ales, avînd încredere în valoarea artistică a realităţii, tovarăşul Comşa poate să ne dea opera pe care o aşteptăm toţi de la el“.

Dintre toate acuzaţiile, cea mai gravă vine de la Florea, elev la Şcoala de literatură și critică literară Mihai Eminescu, discipol al lui Emil Comşa:

„Florea: – Tovarăşi, înainte de a intra în Şcoala de Literatură, tovarăşul Comşa a fost, fără să ştie, unul din scriitorii care mi-a deschis gustul pentru scris, care m-a ajutat cu cărţile lui. I-am fost un fel de ucenic, cum am fost ucenic odinioară pe lîngă maistrul meu de la strung. Şi acum tocmai eu, un începător care-i datorează mult, trebuie să-i spun: Tovarăşe Comşa, cartea dumitale nu e o carte folositoare, dăunează. Unde-am ajunge noi, cei tineri, dacă ţi-am urma şi acum exemplul? La o artă nerealistă, străină de marile probleme ale vremii noastre, străină de viaţa noastră de zi cu zi, de aspiraţiile, convingerile şi munca noastră. Pe acest drum pe care ni-l arătaţi nu te putem urma. Tovarăşul Comşa a luat o temă măreaţă din realitatea revoluţionară pe care o trăim şi a încercat să o îmbrace în sulemenelile şi sticlăria colorată a artei decadente. Dar, ca marxist, tovarăşul Comşa ar trebui să ştie că fondul şi forma nu se pot despărţi, că formalismul artei decadente creşte ca o ciupercă, îşi suge viaţa din putreziciunea ideologiei imperialiste, aşa că a aplica aceste metode noi, la o temă care ne este scumpă, înseamnă a o îmbolnăvi, a-i transmite microbii ideologiei duşmane. Ştiu că nu asta urmăreşte tovarăşul Comşa, pentru că el nu urăşte realitate noastră, dar fără să ştie s-a îndepărtat de ea, şi asta e primejdios. (Pauză). (Cu intransigenţă juvenilă) «Lumina de la Ulmi» nu poate şi nu trebuie să apară. O socotesc o carte periculoasă, un îndemn spre o literatură cosmopolită şi decadentă“.

Acceptînd caracterul decadent al cărţii, personajele pozitive din piesa lui Horia Lovinescu, asemenea criticilor politico-administrativi din viaţa de toate zilele, trec de îndată la un proces obişnuit în anii respectivi: căutarea rădăcinilor greşelii. În concluziile sale, Paul Negulescu depistează imediat efectele decăderii morale din ultimul timp a lui Emil Comşa:

„Felul în care ai înţeles să scrii cartea, izolîndu-te ca într-un turn de fildeş, nu ne seamănă nouă. Pe urmă neglijarea sarcinilor de la Uniune, şi îngîmfarea care a ajuns proverbială sînt alte aspecte ale aceleiaşi alunecări (pe o linie primejdioasă – n.n.). Dar asemenea lucruri nu se ivesc din senin“.

Mult mai vigilent, dat fiind statutul său de muncitor tipic, Preda (care a participat şi el, ca reprezentant al cititorilor, la şedinţa de la Uniunea Scriitorilor, are temeri de ordin politic. Nu se sfieşte să le destăinuie tovarăşei Maria într-o convorbire particulară:

„Preda: Mai întîi, nu putem fi nişte proşti. Am simţit cu toţii şi a simţit-o şi Vartic, deşi a dat în gropi cînd a vrut s-o spună, că scrierea asta e străină de noi, e burgheză.

Maria: Dar intenţiile lui Emil sînt sigur cinstite. Pot să jur lucru acesta.

Preda: Sigur că da, tovarăşă Comşa, dar tocmai asta îi aruncă praf în ochi. E convins de dreptatea lui. Însă o asemenea greşeală gravă în meserie nu poate să nu fie legată de o greşeală politică mai concretă în viaţa de toate zilele.

Maria: Vrei să spui că Emil e un…

Preda: (apucîndu-i mîna) Nici să nu rosteşti cuvîntul ăsta. Vreau să spun că e nevoie de multă băgare de seamă“.

Alice – femeia fatală pentru un scriitor realist-socialist

Suspiciunea nu e chiar fără temei.

Lumina de la Ulmi e rezultatul acţiunii duşmanului de clasă. Emil Comşa, scriitor cinstit, devotat noii literaturi, a căzut în mrejele unei anume Alice, duşman de clasă sui-generis. Iată ce-i declară ea inginerului Baziliade, sabotor în slujba anglo-americanilor, acţionînd camuflat pe şantierul hidrocentralei de la Ulmi:

„Ai auzit de sabotajul ideologic? E o descoperire a mea, de care sînt foarte mîndră. Caraghiosul de Niţescu credea că glumesc şi era gata să se împăuneze el cu ideea asta. Sabotajul acesta subtil e eficace şi nu e pedepsit. Nu există lege împotriva lui. O formă ideală de acţiune subversivă pentru o femeie“.

Ca şi Mateica din Drum fără pulbere, ca mulţi alţi duşmani de clasă din literatura anilor 1947-1953, Baziliade unelteşte pentru tărăgănarea lucrărilor la noua hidrocentrală. El se arată sceptic faţă de eficienţa sabotajului ideologic. Alice îi demonstrează imediat că acţiunea ei în spaţiul literar-artistic e la fel de importantă ca acţiunea lui în spaţiul producţiei.

În chip paradoxal, Alice, deşi duşman de clasă, are despre eficienţa literaturii aceeaşi concepţie ca şi critica politico-administrativă.

Ideea de a sabota construcţia socialistă făcîndu-i ochi dulci lui Emil Comşa şi-a avut temeiul în faptul că romanul acestuia se petrece pe şantierul de la Ulmi:

„Alice: (…) Cartea ar fi trebuit să zugrăvească, între altele, manevrele unor duşmani primejdioşi strecuraţi în conducerea şantierului. (ironică) Tot nu te interesează?

Baziliade: (alarmat) De unde ştie Comşa?

Alice: Nu ştie. Dacă ar fi ştiut nu s-ar fi apucat să scrie un roman, ci s-ar fi dus probabil de-a dreptul la Securitate. Dar a avut inteligenţa să presupună că lucrul este posibil, verosimil sau chiar real. Dar nedescoperit.

Baziliade: (neliniştit). Şi?

Alice: L-am convins pe Comşa că ar fi banal şi simplist să pună accentul pe lucrurile astea. Acum totul e foarte vag şi poetic. De altfel, frumos scris.

Baziliade: Bravo!

Alice: Ăsta e începutul. Mi-am descoperit un cap de Napoleon. Visez la o acţiune mai largă. Ghiceşti?

Baziliade: Nu, dar încep să te respect.

Alice: La un mic salon la mine acasă, unde scriitori, pictori, muzicieni, să poată discuta ceva mai liber, cu distincţie academică, fără intransigenţă şi patimă, probleme de artă. Înţelegi?

Baziliade: Da, ar fi ceva.

Alice: În sfîrşit. Sper să le fac destul rău, fără să-mi pun totuşi pielea în primejdie, ca tine!“

Lumina de la Ulmi, roman decadent, care nu-şi îndeplineşte misiunea de armă în lupta de clasă, e rezultatul uneltirilor dușmănoase. Scena finală a romanului, care o nemulţumeşte pe Maria prin estetismul ei, a fost scrisă sub influenţa nefastă a femeii fatale, Alice. Aceasta, dînd curs perfidiei tipice duşmanului de clasă, se preface îndrăgostită de Emil Comşa, pentru a-l putea influenţa negativ:

„Alice: Povesteşte-mi cum ai încheiat romanul.

Comşa: Cu scena pe care am discutat-o împreună. E frumoasă.

Alice: Prin urmare ultima pagină din «Lumina de la Ulmi» a fost scrisă. Mă bucur mult.

Comşa: Mi-ai fost de ajutor.

Alice: Ei, o idee ici-colo… Dar faptul că-i cunosc fiecare pagină, că am trăit tot timpul în comuniune spirituală cu dumneata în vreme ce lucrai, îmi dă impresia că m-am integrat şi eu oarecum în lumea asta nouă, pe care o iubeşti atît. Şi pe urmă dumneata deschizi cu «Lumina de la Ulmi» un drum care-mi este familiar. E ceva cu totul deosebit calitativ de literatura care se scrie acum“.

Mai mult, în consecventu-i sabotaj ideologic, Alice nu numai că-l determină pe Emil Comşa să excludă din roman lupta de clasă, dar îl şi întărîtă să nu accepte criticile editurii, ale colegilor de breaslă:

„Alice: (…) Ai să trezeşti multe invidii.

Comşa: Invidii, nu, dar poate neînţelegeri. Oamenii sînt atît de strîmţi la cap, uneori. M-am şi ciocnit de prima neînţelegere: cînd i-am citit azi nevestii-mele finalul.

Alice: Nu i-a plăcut?

Comşa: L-a găsit prea preţios, prea făcut.

Alice: Ce vrei, e inginer!

Comşa: Dar eu sînt conştient că am făcut un lucru bun, pot să afirm obiectiv că e frumos.

Alice: Nu e frumos, e foarte frumos. Acum totul e să nu cedezi. Artistul îşi are personalitatea lui, pe care n-are dreptul s-o ciuntească.

Comşa: Fii sigură că nu voi ceda. Ţin prea mult la cartea asta.

Alice: De fapt, nu ar trebui să faci nici o concesie. O viziune artistică e un tot. Cea mai mică ştirbire o denaturează. Gîndeşte-te la atîtea opere mari din care n-ai putea schimba nici un cuvînt fără să le strici.

Comşa: Poate că ai dreptate. Dar sînt sigur că va place.

Alice: Să sperăm. În orice caz aş fi adînc decepţionată de dumneata dacă te-ai purta ca un laş. Arta adevărată şi mare nu admite compromisuri.

Comşa: Am pretenţia că nu sînt omul compromisurilor.

Alice: Ştiu, şi sînt mîndră că te cunosc“.

Nu numai Alice, dar şi un alt personaj din cercul duşmancei de clasă, Niţescu, fost profesor universitar de Estetică, îl încurajează pe Emil Comşa să excludă din roman lupta de clasă, dar, mai ales, să treacă sub influenţa lui Huxley, Proust, Joyce:

„Ceea ce-ai făcut dumneata aduce şi a Proust şi a Joyce, dar totul turnat într-o formă personală şi pe urmă, deşi are teză politică, romanul nu pune problemele în mod plictisitor; de o parte eroi comunişti neînfricaţi, de alta, chiaburi şi foşti exploatatori, care de-abia aşteaptă să ucidă. Dar lucrurile nu se petrec aşa în realitate. Şi dumneata ai avut curajul să laşi lupta de clasă pe planul doi“.

Oricît de mult ar fi fost influenţat de decadentism, Emil Comşa sesizează caracterul periculos al laudelor lui Niţescu. În consecinţă, el simte nevoia să precizeze pe loc:

„Nu era în intenţia mea“.

Scriitorul alunecă pe poziții contrarevoluționare

Sub influenţa duşmanului de clasă întruchipat de o femeie fatală, scriitorul alunecă tot mai mult pe poziţii contrarevoluţionare. Ca toţi bărbaţii amorezaţi, el simte nevoia să-şi împărtăşească femeii iubite proiectele. Sub acest semn, Comşa îi spune lui Alice că vrea să publice o scrisoare de protest împotriva condamnării la moarte a revoluţionarului grec Vatros. Alice, făcînd-o pe inocenta, îl manipulează otrăvitor:

„Alice: Teribil sînt de banale scrisorile de genul ăsta. Ar trebui să găseşti o formulă mai originală, mai inteligentă.

Comşa: Cîteva rînduri simple sînt mai indicate.

Alice: Vatros e grec… Elada… ţara tragicului… O aluzie la clasici ar face frumos şi intelectual. Ceva din Sofocle, de pildă“.

Emil Comşa cade în capcană. Prea erudită fiind, scrisoarea lui nu e dată publicităţii. În consecinţă, Vatros e executat. Tot sub influenţa duşmanului de clasă, prozatorul nu numai că refuză să-şi facă autocritica şi să-şi rescrie romanul după indicaţiile de la Uniunea Scriitorilor din RPR, dar, spre uluirea colegilor de breaslă, vrea să divorţeze şi să creeze Tristan şi Isolda în versiune modernă. E în această hotărîre, conform lui Paul Negulescu, o adevărată dezertare:

„Paul (…) Dar nu înţelegi că a scrie acest Tristan şi Isolda după romanul pe care l-ai scris este cea mai gravă dintre dezertările tale?“

Ca în toate creaţiile din perioada 1947-1953 dedicate luptei de clasă în Lumina de la ulmi uneltirile duşmanului sînt dejucate pînă la urmă. Emil Comşa îşi dă seama că făcuse pînă atunci jocul duşmanului de clasă. Îl ajută în această lămurire Paul Negulescu:

„Emil: Paul, există lucruri în care ai dreptate, altele nu. «Lumina de la Ulmi» am scris-o cinstit. Poate am greşit, dar am fost cinstit.

Paul: Şi nu stabileşti, omule cinstit, nici o legătură între despărţirea ta de Maria, între lipsurile tale din munca noastră de la Uniune, între prietenia ta cu Alice Coteanu, între braţul pe care l-ai ridicat azi asupra mea şi poemul pe care-l scrii azi pentru sertar sau felul în care îţi aperi cartea? Uite, spune-mi sincer, un singur lucru: Cu cine te-ai sfătuit cînd ţi-ai scris romanul?

Emil: (cu greutate) Cu ea.

Paul: Ştii cine e?

Emil: Azi, da, o ticăloasă“.

De fapt, Emil Comşa descoperise singur că Alice e un duşman de clasă în clipa cînd aceasta îl roagă să ascundă la el acasă o casetă cu dolari. Refuzînd categoric, scriitorul nu numai că află adevărata faţă a femeii, dar dejoacă un plan diabolic al celor doi, Alice şi Baziliade, menit să saboteze şantierul de la Ulmi. Astfel, Maria Comşa descoperă activitatea subversivă a lui Baziliade. Uneltitorul încearcă s-o şantajeze spunîndu-i că, dacă-l va denunţa, bărbatul ei, Emil, va fi arestat, pentru că ascunde acasă o casetă cu valută. Personaj pozitiv, Maria nu cedează. Baziliade o împuşcă şi dispare. La rîndu-i, Emil Comşa, aflînd de la Negulescu cine e Baziliade, dă fuga la Ulmi ca să-l denunţe (ajungînd la cîteva clipe după împuşcătură).

Realizînd greşeala comisă, Emil Comşa aruncă în foc manuscrisul decadent, hotărît să scrie un adevărat roman realist socialist. Dusă pe targă, Maria îl întreabă dacă a primit caseta cu dolari, Emil Comşa îi răspunde că nu. Finalul piesei e o splendidă concretizare a perspectivei:

„Maria (uşurată, fericită, cu ultimele puteri) În adîncul inimii… N-am crezut-o. (Îi prinde capul cu braţul şi-l trage spre ea. Preda care i-a urmărit cu nelinişte, are un surîs împăcat. Între timp, afară s-a întunecat şi prin ferestre se văd sumedeniile de lumini de la Ulmi). Luminile de la Ulmi, iubitule“.