Incredibila răsturnare de Alianțe provocată de Lovitura de stat de la 23 august 1944 aduce cu sine și o spectaculoasă schimbare în Presa noastră. Locul articolelor despre Germania, Italia, Slovacia, Finlanda, membre ale Axei, îl iau articolele despre Uniunea Sovietică, Anglia, SUA, membre ale Coaliției. Sub acest semn apare în ziarul Timpul din 7 iunie 1945, un articol elogios despre nevasta lui Churchill, semnat de Martha Bibescu:
APOTEOZĂ CONJUGALĂ. CLEMENTINA WINSTON CHURCHILL
de Prințesa MARTHA BIBESCU
„– Se pricepe foarte bine la treburile publice. Dacă voi fi chemat cîndva în afara țării, ea îmi va ține locul”.
Așa a declarat primul ministru britanic, sau mai bine zis, candidatul la locul de deputat al circumscripției Woodford din comitatul Essex, cînd, la 26 Mai, a inaugurat campania electorală.
Și toată lumea a aflat că Winston Churchill, rostind numele soției lui, a fost aclamat de alegători.
*
Clementina, (de la Clémence), sau cum îi spune soțul ei: „Clemmy”, iată pronumele aceleia, chemată să-i împărtășească soarta. A ales-o în 1908. Și în 1945, o declară capabilă să-i ocupe locul.
Fiică a colonelului Sir H. M. Hozier din regimentul de gardă și a lady-ei Bianca Ogilvey, coborîtoarea celui de al șaptelea conte de Airlie, doamna Winston Churchill este modelul perfect al acelei clase sociale care a dat armatura sa națiunii engleze.
Am regăsit un portret al ei în notele mele zilnice. Am cunoscut-o în Aprilie 1914. Fotografiile ei cele mai recente se suprapun perfect imaginii pe care mi-am făcut-o despre ea, prima dată cînd am văzut-o. Trăsături grecești; echilibru, proporție. Timpul n-are priză asupra unei femei care datorește toată frumusețea ei arhitecturii și neglijează pictura. S-a impus amintirii mele de la prima întîlnire. Eram la Paris, la marchizul de Breteuil, prietenul lui Eduard al VII-lea, în primăvara anului cînd a izbucnit celălalt război. Doamna Winston Churchill își însoțea soțul, care era atunci Prim Lord al Amiralității și venise în Franța să grupeze simpatiile în jurul Antantei Cordiale, în preajma sosirii Suveranilor britanici. Oaspeții d-lui de Breteuil nu erau numeroși: cîțiva parlamentari francezi, printre care Joseph Retnach; un ministru socialist: Aristide Briand.
Doamna Winston Churchill, după părerea tuturor, era o femeie tînără, foarte frumoasă, dar foarte tăcută, mai degrabă o prezență tutelară decît o persoană. O simțeai alăturea de soțul ei. O vedeai. Dar n-o auzeai. Contrar majorității Englezoaicelor de vîrsta ei, ea nu mai avea deloc confuzia încîntătoare a adolescenței, ci avea perfecțiunea senină care însoțește maturitatea. Era deja ceva în ea din maiestatea liniștită a acelor divine slujitoare ale Erecktherionului, care poartă pe frunte panglica templului. Lîngă clocotitorul ei soț, care chiar în repaus e gata să sară; care chiar înghemuit în fotoliu se încordează pentru atac; care chiar tăcînd, conține cuvintele cum cuprind vulcanii lava, lăsînd să le scape numai fumul, lîngă el, doamna Winston Churchill părea rece, de răceala delicioasă a marmorei. Descuraja atenția prin însăși frumusețea ei. Era un fapt împlinit, un lucru judecat; nimic de luat înapoi de pe chipul ei, nici un defect asupra căruia s-ar putea discuta, care ar îngădui patimii să se strecoare, antrenînd gelozia și complicațiile ei. Era tovarășa ideală a unui asemenea om. Și experiența a dovedit-o.
Am revăzut-o pe d-na Winston Churchill în diferite epoci ale vieții sale, destul de spațiale pentru a-mi da seama de măsura ei, comparând-o primei imagini pe care mi-am făcut-o despre ea: cariatida templului. Am revăzut-o în oraș, la țară, cînd singură cu soțul ei, cînd înconjurată de copiii ei; de cele trei fiice încîntătoare și de fiul ei, Randolph, care poartă numele ilustrului său bunic. Randolph avea aerul unei garoafe de India cînd avea șapte ani. Îi spuneam „The Marygold” din pricina lînei sale de aur sălbatece. Îi spuneam frumoasele grădini din Trent, din Parklane sau din Londa, acasă la mătușa lor, Lady Leslie. O revăd pe d-na Churchill din zilele bune și din zilele tulburi ale grevei din docuri, cînd Churchill era ministrul de război și se întîlnise la Sir Philip Sassoon cu șeful minerilor în grevă. Ea era Madona Împăciuitoare. Am revăzut-o mai pe urmă, tot în Trent și la Taplow, cînd soțul ei devenise șeful opoziției. N-avea atunci alt sprijin politic decît lordul Lloyd. În unul din recentele sale discursuri, a și făcut aluzie la acești unsprezece ani de singurătate din Camera Comunelor cînd, cum spunea chiar el, era „A very solitary figure în this House”.
Urcușurile și coborîșurile, cotiturile și opintirile acestei tumultoase cariere au avut de auxiliară pe această femeie atît de calmă. Ea a împărtășit în tăcere injuriile și exaltările, injustiția maselor rătăcite și subitele revirimente ale opiniei publice, în vremuri atît de turburi încît dușmanii neîmpăcați din ajun deveneau peste noapte conjurații de a doua zi.
Îmi amintesc că într-o zi d-na Churchill fusese complimentată, față de mine, în legătură cu plecarea fiului ei în America. Nerăbdător ca toți Churchillii de a se egala la gloria numelui pe care îl poartă, Randolph plecase, cam prematur, să țină niște conferințe. Cred că nici nu împlinise încă douăzeci de ani. În anul acela, tatăl său nu prea era văzut bine politicește. Și o caricatură apărută într-un jurnal spunea:
„Sărmanul Winston! Toată viața lui n-a fost să fie decît fiul lui Randolph Churchill. Iată-l devenit acum tatăl lui Randolph Churchill”.
Ea asculta ceea ce i se spunea, surîzînd cu enigmaticul ei surîs. Mama se bucura; soția se necăjea. Ce era să facă? Tăcea. Stăpînirea sa liniștită era a unei femei, păstrătoare a unei mari tradiții care, ca Biserica, are sentimentul trăiniciei ei și păstrează secretul comuniunii sale. De aceea nici nu m-am mirat cînd am primit anul trecut, de la una din rudele ei, acel buletin de vot dinaintea Victoriei, în favoarea d-nei Churchill. Acest prieten mă vestea că dintre femei, aceea care, după părerea tuturor, va ieși biruitoare din încercare, va fi „Clemmy”. Niciodată – îmi scria el – soția unui prim ministru n-a știut, în vreme de război, să aducă mai multe servicii, decît ea, soțului și Angliei.
Confirmarea acestei păreri, ne-a fost dată în chip strălucit, de însuși soțul ei. A ales-o în toată încrederea, s-o trimită la Moscova, ca să fie pe lîngă popoarele Sovietice și pe lîngă Mareșalul Stalin, purtătoarea sa de cuvînt, solia luptei drepte și a bunei învoiri.
D-na Churchill, Madona împăciuitoare, s-a înapoiat din călătoria ei aeriană prin Rusia, cu aripile Victoriei.
Toți acei care preferă dragostea – discordiei, încrederea – bănuielii, liniștea – furtunii, i-au urat drumeței, bun venit.