Ne aflam pe vremea cînd, în casă, se găsea o singură mîță, actualul Tzontzy.
Acum sînt deja trei locatari:
Tzontzy, Motty și Pisica A Treia, pînă nu demult botezată Tzontzica (duios), Tzontzoaia (realist).
Pentru că era singur la noi, i-am zis mult timp, pînă la ivirea lui Motty, Pisoiul.
șadar, Doina vrea să-l luăm pe Pisoi la Sinaia. Cam la trei, patru săptămîni, o dată, ies din București. Sînt plecat doar două zile, vineri și sîmbătă. Nu pentru a mă odihni, ci pentru a-mi reface spiritul creator. Nu știu cum s-o întîmpla cu alții, dar pentru mine, la capătul unei experiențe de decenii în materie de scris, un lucru e limpede:
După două săptămîni de stat în același loc, spiritul creator se sleiește.
Și-l pot revigora doar printr-o ieșire din București, fie și de o noapte, cu singura condiție să dorm într-un alt spațiu decît cel care mă ruginește după un timp.
Astfel că am cumpărat la Sinaia un apartament într-un bloc muncitoresc, de patru etaje (fără lift), ridicat de Dej pentru cei care lucrau la întreprinderea de Mecanică Fină. Angajaților de aici li s-a construit un veritabil cartier, nu departe de locul de muncă. După decembrie 1989, de Întreprindere s-a ales praful. Clădirea și cartierul muncitoresc au rămas. Aici am luat eu, de la un alt bucureștean, un apartament cu două camere, plus bucătărie. Într-una se uită Doina la televizor, în cealaltă, dorm eu, și în bucătărie gătește Doina și scriu eu.
Pînă acum n-am luat cu noi Pisoiul
De fiecare dată șederea la Sinaia a fost marcată de întrebările dramatice ale Doinei despre Pisoiul rămas singur.
Ce-o fi făcînd? Îi e urît singur?! O fi mîncat boabele?
Deși plecăm vineri și ne întoarcem duminică la prînz, Doina trăiește acest timp ca unul al despărțirii de un deceniu de ființa dragă. La revenire, cel puțin o jumătate de zi e consacrată vorbelor duioase spuse Pisoiului. Care Pisoi nu mi s-a părut nefericit că l-am lăsat singur. Dimpotrivă. Privindu-l mai atent la întoarcere, mi s-a părut că abia acum e nefericit. Doina nu-l lasă o clipă. Mai răsuflă și el ușurat doar cînd Doina se ocupă de mine. Altfel spus, se ocupă să mă critice pentru cum mă îmbrac, cum mănînc, cum mă uit la Pisoi. Uneori mă gîndesc că, dinadins o fac pe împiedicatul. Ca să-i mut Doinei atenția de la Pisoi asupra mea și astfel să mai răsufle și El.
Hotărîrea de a-l lua la Sinaia, pentru care eu doar am fost consultat, la fel cum membrii CPEx erau convocați de Nicolae Ceaușescu în ședință pentru a vota în unanimitate deciziile luate deja de el, Nicolae Ceaușescu, stîrnește imediat o nouă preocupare. Pisoiul – susține Doina – ar fi la prima sa călătorie cu un vehicol. S-ar putea stresa atît de tare încît să facă infarct. În consecință – proclamă ea, ca și cum ar semna un Comunicat important pentru țară – trebuie să-l obișnuim cu deplasarea. Sub acest semn, duminică îl vom vîrî în cușcă pe Pisoi și-l vom așeza în mașină. După care eu mă voi sui la volan, Doina va lua loc pe scaunul din dreapta și vom face cîteva ture cu mașina. N-are importanță pe unde. Important e ca mașina să se miște. Nu neapărat ea singură. Am putea s-o luăm și noi, unul de bot și celălalt de spate, și s-o ducem pe stradă cîteva sute de metri. Importantă pentru Pisoi e mișcarea și nu cum are loc mișcarea.
Din acest moment, al deciziei, izbucnește un nou coșmar. Doina nu-și găsește liniștea întrebîndu-se cum va trece Pisoiul, duminică, examenul cumplit pentru el.
– Cum să-l treacă? – zic eu, adept convins al necocoloșirii Pisoiului, pentru că, adus în casă și giugiulit, riscă să se dezvolte ca un Pisoi de bani gata, ca o Beizadea, ce mai încolo și-ncoace – bine, doar e băiat mare.
Doina nu crede așa ceva.
Ea răsfrînge asupra pisoiului o cocoloșire periculoasă, mai ceva ca o mamă care-și răsfață odrasla, condamnînd-o să fie nepregătită pentru viață.
A venit și ziua de duminică!
Mă ofer să car eu cușca, deoarece Pisoiul, îngrășat de bunăstare, atîrnă ca un bolovan.
Înainte de asta, Doina, trezită dis de dimineață, l-a închis în cușca din pînză, timp de jumătate de oră. Să se obișnuiască mai întîi – spune ea – cu statul în ceva închis. Stresul Pisoiului e dublu. O dată, pentru că se vede închis într-o cușcă. A doua oară, pentru că respectiva cușcă se mișcă. Convinsă că s-a stresat deja suficient, Doina ia cușca cu ea, ca s-o țină în poală, pe scaunul din față. Întreaga tură e programată să nu dureze mai mult de zece minute:
Domiciliu – Piața Amzei – Domiciliu.
– De ce nu-l lași pe bancheta din spate? întreb, privind în oglinda retrovizoare în timp ce dau înapoi și mă aștept s-aud pocnitura izbirii de gard sau de altă mașină.
Doina nu mai știe cum să-și exprime indignarea:
– Cum să-l las singur?
Se stresează.
Îl va ține în brațe și-i va vorbi tot timpul.
Și așa face.
Din cînd în cînd, înalță cușca pînă la nivelul geamului. Pentru ca Pisoiul să vadă, prin zăbrele, pe unde trece. Mai mult ca sigur, absorbit de priveliște, nici nu-și va da seama că e într-o mașină în mișcare și nu acasă, în culcușul care stă pe loc.
Așa cum am prevăzut, Pisoiul nu zice nici Pîs. Nu știu dacă de spaimă sau dacă nu vede nimic deosebit în călătoria cu mașina.
La Amzei trebuie să cumpărăm ceva de la Farmacie.
Decidem să mergem amîndoi. Doina are ceva de luat pentru ea și e sigură că eu nu m-aș descurca în locul ei.
Parchez la Amzei și-i zic Doinei să-l luăm pe Pisoi cu noi, în cușcă, să se obișnuiască, în fine, cu viața reală. Doina spune că nu ne va lăsa cu el înăuntru. Rămîn afară și, dînd curs indicațiilor Doinei, îi vorbesc Pisoiului. Îi descriu ce se vede în jur de la înălțimea mea.
Nu stau prea mult singur cu Pisoiul.
Doina a ieșit cît a putut de repede. Cu cușca în mînă, străbatem Piața Amzei. În Piață s-au ridicat dughene care prepară carne la grătar. Fumului alb, ca de proiectile de artilerie, i se adaugă mirosul de friptură.
– Sînt curios dacă va trece și examenul ăsta, al mirosului de friptură – zic, socotind că pentru nări delicate, precum cele de mîță, mirosul fripturii e mai groaznic decît mirosul unui cadavru în putrefacție pentru noi.
Pisoiul nu reacționează în nici un fel.
N-am zis eu că s-a maturizat?!
Doina decide să mergem la Mega Image, să luăm un carton de prăjituri. Cică trebuie să sărbătorim trecerea de către Pisoi, cu Magna cum Laude, a acestui examen.
Ieșind din mașină, Doina îmi poruncește să-i vorbesc pisoiului. Să nu-i simtă absența. Firește că nu-i vorbesc. Profit de moment ca să citesc pe telefonul mobil ultimele știri.
– Sper că n-o să mă pîrăști! îi spun Pisoiului, întorcîndu-mă spre bancheta din spate, unde l-a lăsat Doina pînă cumpără prăjiturile. Prin gratiile cuștii, nu-mi dau seama ce răspunde Pisoiul. Presupun că-mi face cu ochiul complice. Bărbat fiind, știe cît de mult suferim noi, bărbații, de pisălogeala nevestelor.
– Ei, cum a fost? întreabă Doina întorcîndu-se cu cutia de prăjituri. A rezistat?
– A rezistat! răspund eu.
Am ajuns acasă.
Pisoiul n-a dat nici un semn că l-ar fi stresat călătoria.
Doina, crede totuși, că va nu rezista la drumul mult mai lung, pînă la Sinaia.
– Vom vedea, conchid eu, pentru a pune capăt discuției.
Mîncăm prăjiturile.
Pisoiul nu s-a stresat.
Da, dar mai mult ca sigur vom lua în greutate.