Apărută în 1949 la Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., urmare directă a criticilor aduse volumului „Întîlnirea din Pămînturi“, nuvela lui Marin Preda, „Ana Roşculeţ“ , se remarcă prin complexitatea personajului principal, Ana Roşculeţ, prin atenta radiografiere, în toate implicaţiile sale, a procesului complex de transformare morală şi politică a unei muncitoare. Cu aceeaşi intensitate cu care semnalase schematismul ca o deficienţă a literaturii de actualitate, întreaga critică va saluta antischematismul nuvelei lui Marin Preda, firescul transformărilor sufleteşti. Cronica lui Horia Bratu, din Contemporanul, 17 februarie 1950, apreciază tocmai efortul de surprindere exactă a proceselor de conştiinţă:
„Procesul sufletesc al Anei Roşculeţ nu se petrece numai la lumina clară a zilei, ci rămîne uneori obscur, închistat în porniri contrarii înverşunate, dar destul de comprehensibile (…). Marin Preda a ştiut să prindă elementele concrete care fac personagiile să nu fie scheme psihologice. Mişcările sufleteşti, gesturile oamenilor sînt evocate în notaţii sigure şi autorul nu pregetă de a zugrăvi cele mai nuanţate stări de spirit, cele mai intime gesturi.“
Antischematismul, caracterul realist sînt remarcate şi de cronica literară semnată de J. Popper în Flacăra din 4 februarie 1950:
„În tratarea nuvelei el a ştiut, cum am văzut, să evite schematismul, să ne ofere, în mare măsură, o dezvoltare realistă a eroinei sale.“
Un argument deosebit în aprecierile criticii îl reprezintă şi caracterul complex al personajului principal, Ana Roşculeţ:
„Marin Preda nu a creat o Ană Roşculeţ care să meargă mereu înainte, pe acelaşi drum, ci un om în care se amestecă şi contradicţii, în care se amestecă şi puternice urme ale vieţii existente.“ (Horia Stancu, „Cronica literară“ din Viaţa românească nr. 11, noiembrie 1949.)
În polemică implicită cu personajele fade din proza momentului, comentariul revistei Flacăra insistă pe faptul că eroina nu este o personalitate idealizată, gata formată încă de la începutul nuvelei, ci un om care se transformă cu multe dificultăţi:
„Scriitorul nu se mărgineşte să înregistreze un fapt, să comenteze cazul Anei Roşculeţ – rupt de realitate – ca o personalitate gata formată, care nu mai creşte în cursul acţiunii, ci se străduieşte să surprindă lupta între nou şi vechi în caracterul personajului său, să arate evoluţia eroinei sale, avînd curajul de a nu ascunde obstacolele, rămăşiţele vechii mentalităţi burgheze, pe care ea trebuie să le înfrîngă în sine pentru a putea păşi înainte.“
Omenescul Anei Roşculeţ e remarcat şi de cronica literară din Contemporanul, 17 februarie 1950:
„În general, se poate spune ca Marin Preda a respectat adevărul vieţii şi nu a făcut din eroina lui o figură excepţională.“
Mult mai ferm în a sesiza singularitatea nuvelei în peisajul literar al momentului e comentariul lui Radu Trifan din Almanahul literar nr. 1, decembrie 1949:
„Nimic nu e convenţional în această carte: nici retorisme inutile, nici formule superficiale şi personagii schematice, nici prezentări umflate şi false ale realităţii, nici limbajul voit «specific», cu «vînjoşenii», «dîrzenii» şi «încrîncenări», nici un fel de şablon care să facă din oameni şi caractere tipuri standard, cu un cuvînt, nimic din penibila şi superficiala recuzită la care o seamă de autori au recurs în ultima vreme, fără ca să reuşească să convingă.“
O temă specifică autorului: redobîndirea demnității
Într-adevăr, „Ana Roşculeţ“ surprinde tocmai prin subtila radiografiere a unui proces complex şi contradictoriu de transformare sufletească, pe fondul unor mutaţii social-politice radicale. Înscriindu-se într-o tematică specifică lui Marin Preda – cea a redobîndirii demnităţii –, nuvela se vrea istoria împlinirii unei personalităţi prin cîştigarea încrederii în sine. Eroina principală, Ana Roşculeţ, muncitoare la Filatura Română de Bumbac, văduvă de război, trăieşte în concubinaj cu Tomiţă, militar în termen şi boxer amator, boosier, cum îi spune femeia, neînscris în O.S.P. (Organizaţia Sportului Popular), duşman al acestei organizaţii. Adevăratele resurse morale şi intelectuale ale eroinei se epuizează în ciudata şi încîlcita relaţie amoroasă cu Tomiţă. Acesta e „un ins mărunţel şi pricăjit“, insignifiant la prima vedere, dar cu un orgoliu violent, ce disimulează un profund complex de inferioritate. Portretul bărbatului e făcut cu acea artă a mirării stăpînite cu care sînt creionate multe personaje ale lui Marin Preda:
„Felul în care omul se aşezase pe scaun, în care-şi luase capela din cap şi o pusese pe măsuţă, felul în care-şi scosese tabachera şi bricheta şi-şi aprinsese fără vreun cuvînt ţigara, fiecare mişcare pe care o făcea părea un fel de pregătire pentru ca următoarea s-o îndrepte spre celălalt şi să-i dea în cap.“ (Marin Preda, „Ana Roşculeţ“, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., Bucureşti, 1949, pag. 16.)
Această energie ameninţătoare, impresionînd la prima vedere, dar mai ales absurda alternanţă a bătăilor cu tandreţea ţin eroina într-o permanentă şi grea teroare psihică, zdrobindu-i încetul cu încetul personalitatea. La începutul nuvelei, Ana Roşculeţ, deşi definită printr-o inteligenţă vie şi orgolioasă, se manifestă ca o adormită, opacă la tot ce se întîmplă în jurul ei:
„În mintea ei totul era învălmăşit, de la directorul Filaturii pînă la tehnicieni, pentru că partidul, sindicatul şi direcţia erau totuna“. (op. cit., pag. 2.)
Fin analist, tînărul prozator intuieşte că debutul procesului de transformare sufletească, de redobîndire a unei demnităţi pe măsura disponibilităţilor sale morale şi intelectuale coincide cu ieşirea de sub aservirea psihică de către bărbat. La rîndu-i, această ieşire nu poate avea loc decît în urma unui moment decisiv, de recîştigare a încrederii în sine, de străfulgerare a conştiinţei că e cineva. Momentul crucial rămîne întîlnirea cu Pavel Vasile, preşedintele Comitetului sindical. Chemată la comitet pentru a i se încredinţa o nouă ucenică, Ana Roşculeţ crede că va fi dată afară din întreprindere, pentru că lipsise o zi de la lucru. Teama că va rămîne fără slujbă, ruşinea faţă de promiscuitatea relaţiei cu Tomiţă, orgoliul bolnăvicios îi dau o stare nefirească:
„Ana se aşează încet, ca pe ghimpi, şi rămase aproape înţepenită pe scaun, abia îndrăznind să atingă biroul cu două degete. N-ar fi putut să-şi dea seama dacă îi era frică de ceva.
Micile întîmplări i se învălmăşiseră în cap în aşa fel încît prezenţa omului – care s-ar fi putut s-o întrebe pentru ce a lipsit, fără să ia în seamă că există cineva care de cîteva luni o chinuie fără rost – o făcea să se simtă din ce în ce mai neliniştită. Pe de altă parte, zîmbetul şi simplitatea preşedintelui de comitet o ruşinau şi, în acelaşi timp, o îndîrjeau“. (op.cit., pag. 28.)
Contrar aşteptărilor sale, Ana Roşculeţ e ascultată cu solicitudine şi ajutată să-şi găsească un loc la căminul din incinta întreprinderii. Contactul cu noii conducători ai întreprinderii, de fapt primul contact cu o realitate care se schimbase fără ca ea să realizeze, se dovedeşte decisiv pentru recîştigarea încrederii în sine, pentru ca eroina să înceapă să se simtă puternică. Astfel, ea găseşte tăria de a se elibera de bărbatul care o teroriza. Într-o scenă memorabilă din punct de vedere psihologic, bărbatul se dovedeşte, clipă de clipă, tot mai slab, femeia triumfînd:
„În cele din urmă, Ana se mai linişti. Nemişcarea bărbatului şi, mai ales, privirea lui rătăcită o făcură, se vede, să se simtă atît de repede răzbunată şi să uite trecutul, pentru că, după un lung timp de tăcere, ea reluă, cu un glas mai înmuiat, dar totuşi dominînd:
— Aşa, Tomiţă, eşti băiat tînăr şi nu ştii ce e o femeie. Învaţă-te să te porţi şi să pricepi că nimeni nu poate să rabde cînd paharul se umple.
Bărbatul tresări, doborît de uimire. Se uită la ea holbat, neputînd să înţeleagă de unde veneau aceste cuvinte în gura unei femei, aşa, deodată, cînd timp de doi ani de cînd o cunoştea niciodată n-o auzise vorbind astfel şi mai ales cu acest glas atît de mîndru.
Ana era şi ea puţin uimită de ceea ce îi trecea prin cap. Această uimire, însă, creştea în ea ca o bucurie ciudată, care o însufleţea, o făcea de nerecunoscut, chiar ei însăşi, fără să-şi dea seama de unde îi vine această schimbare atît de neaşteptată.“ (op. cit. pag. 39)
Dar acest triumf, care o eliberează de o preocupare obsedantă, este şi punctul de plecare al unei puternice crize sufleteşti. Privind în juru-i, Ana Roşculeţ conştientizează că timpul petrecut cu Tomiţă fusese un timp pierdut. Rămăsese în urma multor muncitoare din fabrică, fruntaşe în producţie, lăudate peste tot.
Comportamente ciudate
Conştientă de propria-i valoare, eroina e încercată de ambiţia bolnăvicioasă de a recupera timpul pierdut, de a-şi dovedi sieşi, dar mai ales celorlalţi, că e cineva. Din ciocnirea dintre această uriaşă voinţă – care-i înspăimîntă pe cei din jur –, de a recupera un handicap, şi conştiinţa că e aproape imposibil să recuperezi în cîteva zile ceea ce n-ai făcut în ani, apar un şir de comportări ciudate, de izbucniri pătimaşe, alternate cu retrageri încăpăţînate. Transformarea ulterioară – învăţarea, ascensiunea profesională şi socială, intervenţia curajoasă în unele probleme ale întreprinderii – e însoţită de gesturi stranii, dar explicabile dacă le raportăm la caracterul complex al eroinei. Astfel, Ana Roşculeţ dă buzna într-o adunare de partid şi, invitată politicos să iasă afară, o cuprinde o ură grea pe cea care făcuse asta, maistoriţa secţiei în care lucra, şi pe toţi cei de acolo. Orgoliul de a nu se vedea că e analfabetă (Ana Roşculeţ fiind convinsă că neştiinţa de carte o pune în inferioritate morală faţă de ceilalţi), generează şi alte gesturi ciudate. Iată, de exemplu, o scenă de la clubul întreprinderii:
„Se uită cu aceeaşi sclipire tăioasă a ochilor spre fundul sălii, unde mai mulţi tineri jucau şah; se îndreaptă apoi spre dulapurile cu cărţi şi vru să deschidă geamul. Alături, la masa lungă din mijlocul sălii, trei-patru muncitori şi cîţiva funcţionari răsfoiau în tăcere nişte ziare şi reviste.
— Cine are cheia de aici? – întrebă Ana zgîlţîind veriga de la uşa dulapului.
Nu-i răspunse nimeni. Cineva doar ridică fruntea din ziar şi se uită la ea cîteva clipe, uimit. Vru să-i răspundă, dar lăsă acest lucru în seama altcuiva. Chiar se auzi un glas:
— E închis astăzi, tovarăşă!
— Şi dacă eu vreau să citesc!… făcu Ana cu un glas apăsat.
Un tînăr muncitor, care părea cu totul absorbit de şah, îşi ridică brusc fruntea şi o fixă stăruitor, cu aceeaşi uimire pe care Ana o citise în ochii celui cu ziarul. Aşteptă ca tînărul (care i se păru că o cunoaşte) să zîmbească satisfăcător, şi sîngele i se urcă a treia oară în obraji. Dar acela nu zîmbi deloc. Mai stărui un timp cu privirea spre ea, apoi se întoarse la figuri.“ (op. cit. pag. 47)
În ansamblul procesului de transformare a personajului, învăţarea capătă o notă de excepţie. Alfabetizarea ca proces interior e surprinsă pe fondul trăsăturilor caracteristice ale eroinei, ivite din orgoliul de a învăţa cît mai repede şi de a nu arăta că e analfabetă. Cititul, de exemplu, i se pare la început o treabă destul de simplă:
„Se simţea stăpînită cu putere de dorinţa de a încerca să-şi aducă aminte de carte. Şi acest lucru i se părea uşor. După o vreme i se păru nu numai că e foarte uşor să-şi aducă aminte. Mai mult decît atît. Adică, spre ziuă, cînd termină o levată, i se păru că s-a înşelat singură cu cititul, că de fapt ştie să citească! O lună de zile i se păru o prostie. «În două-trei zile am să citesc!…».“ (op. cit. pag. 59)
Dar primul contact cu dificultăţile cărţii îi alungă euforia:
„Cînd intră în cămin şi se apropie de pat, începu să tremure puţin. Cărţile şi caietele fetiţei stăteau aranjate pe noptieră. Se aşeză încet pe pat şi luă cu inima ticăind cartea cea mai groasă, despre care o ştia că este Citirea. Fetiţa se deşteptă din somn şi rămase cu privire neclintită pe chipul mamei, care era palid şi plin de sudoare. Nu o văzuse niciodată luînd o carte în mînă.
Ana închisese cartea cu o mişcare moale şi se ştergea apăsat pe frunte. Cu o expresie de uimire pe faţă, deschise cartea din nou, la întîmplare. Începu să citească: pî – o – vî – es – tî – e. «Ce vrea să spună?» O luă de la cap înfuriată: Po-ves-te! Sudoarea îi năvăli iar pe chip. Buzele i se mişcau şoptit, gura i se schimonosea: Poveste de de-mî-u-lît… de demult. «Ce vrea să spună?» Îşi muşca buzele şi, înţelegînd, izbi între pagini cu pumnul. Poveste de demult. Îndoiala care i se strecura prin minte îi pieri. «Ştiu să citesc», îşi spuse cu tărie.
Obosită de moarte, puse cartea la loc şi se întinse în pat îmbrăcată.“ (op. cit. pag. 60)
Orgoliul de a arăta că ştie să citească transpare în scene memorabile. Semianalfabetă, eroina are conştiinţa superiorităţii absolute asupra analfabeţilor:
„Ascultă cum se învăţau literele, de la ai şi ae, şi se simţi atît de departe de aceste lecţii, că apucă mîndră un ziar uitat pe un birou şi începu să-l răsfoiască. Îl răsfoi mult timp, citind titlurile încruntată, apoi îl închise repezit – cum vedea că fac oamenii în tramvai – şi-l aruncă cu un gest că da, a citit tot, cunoaşte ziarul, nu e nimic nou.“ (op. cit. pag. 78)
Fără a neglija psihologia individuală a eroinei, nuvela „Ana Roşculeţ“ e, în acelaşi timp, un document de psihologie generală a alfabetizării.
Procesul învăţării cititului de către un om matur e surprins magistral:
„Timp de o săptămînă nu văzu în faţa ochilor decît litere, cuvinte lipite pe hîrtie, cifre. Fiecare om i se părea că e un substantiv, maşina care torcea un predicat; era uimită şi, în acelaşi timp, zăpăcită de ceea ce-i intra în cap. O zăpăcea mai ales faptul că totul s-a întîmplat atît de repede. Ceea ce o uimea însă la culme era faptul că acum nu mai putea gîndi fără ceea ce învăţa. Cînd intra în secţie şi spunea: «Noroc, Vica, ce mai faci?» fără voie cuvintele îi porneau din cap cu literele lor, unele după altele. Le vedea pe fiecare în minte şi chipul i se schimba, căpăta linii grave şi tăcute.“ (op.cit. pag. 86)
Remarcabilă e legătura surprinsă de autor între lectură şi cîştigarea demnităţii. Contactul cu lumea din cărţi aduce încrederea în sine:
„Tot în acest timp, atitudinea i se schimbă de asemenea. Începuse să se uite la oameni mai îndrăzneţ, să vorbească mai pe negîndite, să spună de îndată ceea ce îi trecea prin cap.“ (op. cit. pag. 93)
Fin analist, Marin Preda sesizează efectul direct asupra feminității al cîştigării demnităţii:
„Ultima zi de concediu, Ana o petrecu neliniştită. Gîndul întoarcerii la lucru nu-i plăcea deloc. Se simţise în acest an mai bine ca niciodată. Îşi făcuse o rochie frumoasă de vară şi-şi cumpărase o pereche de pantofi foarte scumpi. Dimineaţa se scula tîrziu, făcea curat şi gătea ceva. Apoi lăsa uşa deschisă şi stătea cîtva timp în prag, gîndindu-se ce să facă în ziua aceea. Se îmbrăca şi pleca în oraş, unde se plimba ceasuri întregi, uitîndu-se prin vitrine ori urmărind să vadă dacă cucoanele au pantofi mai frumoşi ca ai ei (…). Tot plimbîndu-se prin oraş, începuse să bage de seamă că are un trup frumos, mai frumos ca al cucoanelor pe care le vedea pe Bulevard. Se oglindea în vitrine cu mîndrie.“ (op. cit. pag. 94-95)
Deşi cu unele artificialităţi, vizibile mai ales în partea a doua, „Ana Roşculeţ“ rămîne o nuvelă exemplară a literaturii române contemporane. Puternicul talent al autorului de a radiografia procese sufleteşti contradictorii şi complicate se concentrase asupra unui proces specific al momentului – transformarea unei muncitoare dintr-o conştiinţă adormită, umilită, într-o conştiinţă demnă, încrezătoare în energiile sale morale şi intelectuale –, creînd nu numai o nuvelă de excepţie, dar şi un document semnificativ al mutaţiilor produse de Revoluţie în destinul individual al multora. În toate etapele sale, procesul de transformare sufletească a Anei Roşculeţ, deşi cu numeroase elemente de generalitate, se desfăşoară ţinînd cont de psihologia individuală a eroinei. În contextul unei literaturi dominate de „dumiriri“ artificiale, de transformări schematice, „Ana Roşculeţ“ face notă aparte prin subtilitatea analizei psihologice demonstrare a adevărului că abordarea proceselor şi fenomenelor actualităţii putea fi benefică pentru literatură. „Ana Roşculeţ“ este şi o excelentă dovadă că tematica nouă, ba chiar şi unele exigenţe puse în faţa literaturii puteau fi transpuse şi fără a neglija grav legile artei. Noile condiţii social-politice sînt prezente discret, deşi ele sînt decisive în noul destin al Anei Roşculeţ. Fără mutaţiile care au adus în fruntea întreprinderii noi conducători, proveniţi din masa muncitorească, momentul de solicitudine faţă de Ana Roşculeţ, crucial pentru transformarea sa sufletească, ar fi fost imposibil. De altfel, factorii politici sînt de-a lungul nuvelei implicaţi cu discreţie. Drumul eroinei e posibil nu numai printr-un ajutor plin de tact, de discreţie, în acord cu orgoliu său exacerbat. Cînd eroina declară că vrea să înveţe cît mai repede, intuind complexele tinerei femei, secretarul comitetului de partid ocoleşte cu dibăcie pedagogică cuvîntul analfabet, precizînd:
„Nu trebuie să suferi atîta, dumneata ştii carte, trebuie numai să-ţi aduci aminte, să citeşti mult.“ (op. cit. pag. 72)