Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 237, anul II, luni, 5 aprilie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Spre deosebire de alte întîlniri americano-ruse, reuniunea Bill Clinton – Boris Elțîn de la Vancouver nu s-a bucurat de o prea mare atenție din partea presei internaționale. Una dintre explicații ar putea fi oboseală faţă de subiectul pe care-l reprezintă fiecare din cei doi președinți. Atît Bill Clinton, cît şi Boris Elțîn au avut deja un moment de vîrf în mass-media de pe glob. Preşedintele american, prin răsunătoarea sa victorie electorală, Preşedintele rus, prin confruntarea sa cu Parlamentul. La vremea respectivă, presă şi televiziunea s-au ocupat la nesfîrşit de cele două personalități ale vieții politice mondiale. O altă explicație ar putea fi căutată în caracterul obişnuit, rutinier chiar, pe care l-au dobîndit deja întîlnirile americano-ruse la nivel înalt. Dialogul dintre cele două puteri nu mai este demult o noutate. Aceasta se adaugă şi unui alt lucru. Întîlnirile din perioada Războiului Rece aveau o altă rezonanță. Erau momente de dialog ale unor superputeri în confruntare. Acum, America şi Rusia nu mai sînt adversare. Dialogurile dintre preşedinții celor două ţări nu mai au nimic senzațional. Nici prin dificultate, nici prin consecinţele asupra vieții politice internaționale.
Şi totuşi, întîlnirea de la Vancouver merită o mult mai mare atenție. Nu atît prin înțelegerile care s-au convenit. Din acest punct de vedere, noutăţi prea spectaculoase n-aveau cum să apară. Preşedintele Elțîn a ieşit destul de slăbit din confruntarea cu Parlamentul pentru ca înțelegerile de la Vancouver să aibă soliditate şi rezistenţă în timp. Importanța întîlnirii trebuie căutată în altceva. Şi anume, în semnificația acestui dialog pentru politică externă a Americii. Mulți politicieni şi analişti s-au temut că noul preşedinte va întoarce SUA la faimoasa sa izolare faţă de problemele lumii. Americanii l-au votat pe Clinton şi într-un soi de polemică faţă de politică dusă de George Bush. Antecesorul lui Bill Clinton concentrase aproape toate eforturile Americii pe rezolvarea unor probleme externe. Confruntați cu o economie în recesiune, americanii au optat pentru un președinte care le-a promis că se va ocupa de America în primul rînd şi apoi de planetă. Iată însă că Bill Clinton dovedeşte o aceeași preocupare față de ce se întîmplă în alte locuri ale lumii ca şi predecesorul său. A inițiat această întîlnire pentru a sprijini deschis rămînerea lui Boris Elțîn în fruntea Rusiei. Intră, astfel, preşedintele american în contradicţie cu promisiunile sale electorale? Nici vorba! Bill Clinton şi-a dat seama de un lucru foarte simplu. Pe o planetă a interdependentei totale, situația din America depinde şi de situația din alte țări. O victorie a conservatorilor în Rusia ar însemna întoarcerea Americii la supraînarmare. Fapt cu consecinţe grave, previzibile pentru bugetul SUA şi, se înțelege, pentru bugetul fiecărui cetăţean american.
În al doilea rînd, poziția adoptată de Bill Clinton la întîlnirea de la Vancouver exprimă o modificare spectaculoasă în politică externă a Americii. Prăbuşirea comunismului a făcut ca SUA să rămînă singura superputere de pe glob. Conştiinţa acestei poziții a dus la un orgoliu nemăsurat al Americii. Sub puterea acestui orgoliu, administraţia Bush a căutat să facă singură ordine pe planetă. Evenimentele din diferite locuri ale lumii au demonstrat însă că această trufie e absolut periculoasă. Ca orice jandarm, America riscă să atragă asupra ei antipatia întregii planete. Sesizînd această primejdie, preşedintele Bill Clinton propune o întoarcere a Americii la o modestie mult mai eficientă. Semnificativă din acest punct de vedere rămîne insistența preşedintelui SUA pe teza că între America şi Rusia există o relație de parteneriat. Una dintre cauzele atacurilor îndreptate împotriva lui Boris Elțîn trebuie căutată şi în umilirea Rusiei de către o Americă trufaşă, care a tratat-o pe fosta sa adversară ca o putere de rangul doi. Accentuînd că Rusia e un partener al Americii, preşedintele Clinton dă o dublă lovitură. Pe de o parte, încearcă să împartă cu o altă putere rolul de jandarm mondial. Pe de alta, se străduie să menajeze susceptibilităţile faimosului orgoliu rusesc. Va fi eficient acest teatru al modestiei pe care-l propune noua politică externă a mericană? Răspunsul depinde aproape în exclusivitate de felul în care conservatorii ruşi vor contracara o manevră la care, mai mult ca sigur, e complice şi preşedintele Boris Elțîn. Nu întîmplător şeful statului rus a făcut această declarație semnificativă: „Prea mult ajutor din partea Americii nu e nici el bun, pentru că ar putea fi speculat de comunişti“.
