A venit Ziua crucială! O zi asemănătoare celei despre care Vasile Alecsandri scria, referindu-se la Asaltul redutei Grivița:
„Veni și ziua de asalt
Cea zi de sînge udă.
Părea tot omul mai înalt
Față cu moartea crudă.”
Nu e vorba nici de asalt, nici de zi de sînge udă. Ducem Pisica la Cabinetul veterinar de pe strada Henri Coandă în care dă strada Nicolae Iorga, în care dă Intrarea Nicolae Iorga și așa mai departe, mai ceva ca în Lanțul slăbiciunilor.
E o zi crucială, pentru că:
- a) Trebuie s-o vîrîm în cușcă pe pisicuța. Experiență în premieră și, prin urmare, nu scutită de complicații.
- b) Trebuie s-o cărăm în cușcă pînă la Cabinetul veterinar, într-o situație nouă pentru noi, obișnuiți doar cu ducerea motanilor. Nu știm dacă nu va mieuna atît de tare încît să scoată lumea la ferestre, speriată că s-a difuzat Ro Alert.
- c) Trebuie s-o dăm la consult, în condițiile în care nu știm dacă nu cumva e mult mai grav bolnavă decît de boala căderii părului.
Cu vîrîrea în cușcă se ocupă Doina. Nu pentru că eu aș lăsa povara asta pe umerii ei, ci pentru că nici vorbă să mă lase. Dacă intervin – susține ea profesoral – mai mult ca sigur voi speria pisicuța. Și aceasta va refuza să intre în cușcă (temîndu-se de mine!) și, pe deasupra, se va și stresa.
Nu protestez.
N-are nici un rost.
În casa asta, Doina e Stăpîna Mîțelor. Un fel de Ceaușescu al viețuitoarelor. Cîntată ca și Ceaușescu de toate viețuitoarele. Eu sînt, în cel mai bun caz, un Indiferent. În toate celelalte cazuri sînt Sălbaticul, Nepriceputul, Otozbirul. Nu știu să mă port cu mîțele. De asta mîțele mă ocolesc. Pe Doina, în schimb, o ridică în slăvi. Operațiunea Vîrîrea în cușcă a avut loc înainte de a mă trezi eu, dimineața. Cînd mă scol, mai bine zis, cînd am terminat toate procedurile matinale, care mă scot din minți (spălat în ansamblu și spălat pe dinți, bărbierit, îmbrăcat, brr! ce bine e de mîțe! acestea sar direct din culcuș în viața cotidiană!) Pisica e deja în cușcă. În cușca transparentă.
În drum spre bucătărie, unde iau micul dejun, mă opresc în dreptul cuștii (din hol) și bat cu degetul în peretele transparent. Pisica se întoarce brusc și cască botul într-un mieunat scurt. În Lumea ei o fi echivalentul unui Hello?
Evident, cărătorul cuștii sînt eu. Aș putea s-o iau în spinare, pe post de rucsac, astfel încît Pisica să se uite la lumea prin care va trece ca un tanchist prin vizetă. Doina s-a împotrivit. Spune că pisica trece printr-o suită de situații inedite. S-ar stresa și mai tare dacă aș duce-o în spate.
Afară bate un vînt ca-n breaking news-urile meteo de la televiziunile de știri. De cum o cotesc pentru a intra pe Coandă, vîntul se năpustește asupra mea cu putere. Mai să mă dea jos, nu alta. E limpede c-a așteptat după colț, pentru a mă lua prin surprindere, ca un hoț care pîndește în întuneric, pentru a te jefui. Pînă acum Pisica a miorlăit dramatic. Un mieunat gros, ca de bariton, cînd de fapt, pisicuțele miaună la nivel de alto. Clătinarea amarnică a cuștii o face să tacă. S-a speriat mai ceva ca o jună de pe puntea unei corăbii luate cu asalt de valurile furibunde ale Oceanului.
Pentru a ajunge la Cabinetul veterinar trebuie să cobori treptele unei scări ce duce la demisol.
Că ai închis ușa după tine îți spune clinchetul unor bețigașe de sticlă.
Parc-aș fi în China!
Recepția e pe stînga, prima cameră de pe culoarul care duce la saloane și la cuști.
La recepție nu e nimeni. Portița dată într-o parte spune că recepționera e plecată pentru a se întoarce după scurt timp. Pînă vine, mă zgîiesc la tablourile de pe pereți. Unul înfățișează patru mîțe ochioase, cum îmi plac mie. Doina ține să-mi dezvăluie că mîțele nu sînt puse întîmplător acolo. Tabloul surprinde etapele de îngrășare a pisicilor. Locul întîi e ocupat de numărul 9, maxim în materie de îngrășare a mîțelor. Doina mă informează că numărul 9 a fost atins de Motty. E gras ca un chiabur din presa anilor ʼ50. Comparația îmi aparține. O rostesc în gînd. N-am curaj s-o spun cu glas tare. Doina mi-ar reproșa că-l jignesc pe Motty apelînd la o comparație din domeniul Luptei de clasă.
A venit asistenta.
Din colțul în care a stat liniștit pînă acum, un dulău, adus în lesă de o adolescentă, o întîmpină cu un hămăit sonor. Un fel de ura! lansat de plăieși la apariția lui Ștefan cel Mare.
Se trece la o procedură obligatorie în astfel de cazuri:
Înregistrarea oficială a Pisicii.
Pînă acum a fost maidaneză. Fără carte de identitate. Luată de noi, și-a schimbat statutul. Din maidaneză a devenit cetățeancă. Și asemenea oricărei cetățence, nu poate circula nici prin apartament fără buletin. La întrebări răspunde doar Doina. Unde am găsit-o? Cam ce vîrstă are? Ce mănîncă, de obicei?
Se ivește chestiunea numelui de trecut în buletin. Doina apelează la nume clișeu.
– Pisica a III-a! intervin eu.
E a treia în casă altfel zis, a treia în Dinastia pisicească din apartamentul nostru.
Luată prin surprindere, Doina nu protestează. Nici n-ar avea rost. În dialogul cu mîțele ea folosește din belșug diminutive dulcege, gen:
Țițica, Piculița.
Cum să-i spună ea Pisica a III-a?
După ce Doina dezvăluie simptomele bolii, asistenta decide:
O să-i facem analizele de rigoare!
O s-o tundem!
Socotesc rapid.
Dacă e tunsă, Doina n-o va lăsa să plece. Ar muri de frig. Așadar, mi-am atins scopul viclean.
Am adoptat Pisicuța.
Cabinetul are o specialistă în tunsul mîțelor. Vine doar pe la 6 după-amiază. Trebuie să lăsăm pisica la Cabinet și să venim s-o luăm după 18. Ne va suna de la Cabinet cînd e gata.
Întors la birou, mă pun pe așteptat. Se face 18, se face 19. Nici un telefon de la Doina ca să mergem să luăm pisica. Mă întrerup din lucru și mă reped acasă. Doina lipsește. Cînd mă pregăteam să plec, aud cheia răsucindu-se orbește în broască.
Deschid ușa.
E Doina, care s-a întors cu pisica!
De ce nu m-a sunat?
N-o întreb, pentru că știu de ce.
În casă, eu sînt analfabetul în materie de mîțe. Pisicuța dă semne că e apropiată și de mine fără să-i fac dulcegăriile în care Doina e savantă.
Dacă se atașează de mine, Pisicuța îi dă Doinei peste cap o întreagă viziune asupra Lumii în care eu sînt Zmeul cel rău, iar ea, Zîna cea bună!
Doina a pus cușca jos, ca să-și scoată balonzaidul.
Prin plexiglasul cuștii dau cu privirile de Pisica a III-a tunsă chilug.
– Dumnezeule, urîtă mai e!
Mi se pare asemenea unei Domnițe din turn cu plete lungi și de aur, tunsă în vederea călugăririi.
Spre deosebire de deja măicuța fostă Domniță, Pisica nu e îmbrăcată cu nici o rasă.
De aia e atît de urîtă.
– În cît timp îi crește părul la loc? întreb.
– În cîteva luni, îmi răspunde Doina.
Capul și picioarele au rămas neatinse.
– Te poți uita numai la cap și la piciorușe.
Și vei vedea pisica viitoare.