Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 325, anul II, luni, 19 iulie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
În efortul de a ține pasul cu mersul timpului, „Caracatița“ și-a extins acțiunea și la Europa de Est. Mult așteptat de telespectatorii români nu numai pentru actualitatea luptei anti-Mafia, dar și pentru posibilele conotații cu acțiunile Caracatiței românești, seria a VI-a ne-a înfățișat implicarea Mafiei în posibila extinderea a comerțului cu droguri în Europa de Est. Drept urmare, acțiunea serialului a inclus, ca locuri de desfășurare, Cehia, Austria, Turcia. Realizatorii nu și-au rezumat ambițiile la înfățișarea pe micul ecran a unor noi spații turistice: Praga, Viena, Anatolia. Ei au ținut să vîre în poveste și elementele ale istoriei nu prea îndepărtate a Estului. Astfel se face că la un moment dat a venit vorba despre un lagăr de exterminare a evreilor situat la frontiera dintre Cehoslovacia, Ungaria și România. Torționarul nr. 1 al acestui lagăr e un român, locotenentul Chiriu. În ce calitate ajunsese românul acolo, la Eisenberg, nu ni se explică mulțumitor. Ni se spune însă că în lagăr erau și evrei trimiși de Garda de Fier din România. Locotenentul Chiriu era, așadar, un legionar, unul dintre aceia cu care ne sperie Ion Iliescu din decembrie 1989 încoace. Firește, realizatorii nu-și pun problema că în timpul războiului Garda de Fier nu se afla la guvernare în România. Și nici că România n-a trimis, în timpul războiului, evrei în lagărele de exterminare. Trecînd nepăsători peste acest amănunt istoric, ei merg mai departe și fac din locotenentul român o întruchipare a Răului din acest secol.
Un film e o operă de ficțiune. Ca atare, nu poți pretinde realizatorilor „Caracatiței“ cunoștințele riguroase ale unui istoric. Cu toate acestea, seria a VI-a din „Caracatița“ păcătuiește grav nu atît prin încălcarea adevărului istoric, cît mai ales prin sfidarea unui adevăr de viață: prezentarea în fața milioanelor de telespectatori a unei imagini absurde despre români. Cea de bestii cu chip de om, de simbol al Răului. Explozia de indignare a cititorilor noștri e din acest punct de vedere perfect legitimă. Iată cîteva din telefoanele primite la redacție: „De ce românii sunt considerați mereu niște canalii?“; „Teroriști am fost, bestii am fost, în final am ajuns și canalii“; „De ce suntem acuzați mereu?“ Nu e vorba în această mînie de expresia unui sentiment național jignit. Dacă ne gîndim bine, etalarea unei perfidii geniale precum cea a locotenentului Chiriu, locotenent care ajunge, potrivit propriilor mărturisiri, să aibă guverne la cheremul lui, poate trece și drept elogiu. E vorba mai degrabă de revolta față de un cras neadevăr. Românii nu s-au recunoscut în scorpionul moral care e personajul din serial.
Dacă în ce privește furia față de o asemenea falsitate lucrurile stau corect, ele diferă în ce privește acuzarea realizatorilor. Excepție făcînd o anume lașitate (ei n-au avut curaj să-l facă neamț pe locotenentul perfid, temîndu-se, probabil, de o reacție negativă la difuzarea serialului în Germania), realizatorii n-au nici o vină. Alegînd drept torționar al evreilor pe un român, ei n-au făcut altceva decît să dea curs unei imagini preconcepute care circulă în Occident la ora actuală despre români și despre istoria lor. În făurirea ei, rolul hotărîtor l-au avut nu străinii, cum s-ar putea crede, ci noi, românii. Noi, românii, am cultivat de-a lungul a 45 de ani de comunism teza unui așa-zis fascism sălbatic românesc. Istoria oficială, literatura și cinematografia s-au întrecut în a insista pe ororile legionarilor, pe teroarea antonesciană, pe suferințele îndurate de evrei înainte de 23 august 1944. Din nefericire, această imagine a continuat să fie activă și după decembrie 1989. În climatul de libertatea din ultimii patru ani, ar fi fost normal să procedăm la o evaluare calmă, lucidă a mișcării legionare și a regimului antonescian. Dacă în cazul lui Antonescu s-a mai făcut cîte ceva, în cel al legionarilor am rămas la imaginea bătătorită timp de decenii de propaganda comunistă. Ori de cîte ori se ivește prilejul, președintele Ion Iliescu reia cu satisfacție, în public, teza crimelor comise de legionari și de Antonescu împotriva evreilor. Sub același semn, președintele n-a schițat un gest de protest față de imaginea falsă din Muzeul Holocaustului de la Washington despre atitudinea românilor față de evrei în timpul războiului. Mai mult, legionarii au continuat a fi considerați ca exprimînd bestialitatea în viața social-politică de după Revoluție. N-au fost puse pe seama legionarilor violențele din 13 iunie 1990? Nu vorbea Ion Iliescu de steagul verde (!) pe care îl fluturau cei ce asediau Televiziunea și Ministerul de Interne?
Față de o asemenea imagine pe care ne-am creat-o noi înșine, să ne mai mirăm că realizatorii serialului „Caracatița“ au ales, pentru rolul de exterminator feroce al evreilor, pe un locotenent român?
