Culai Brăiloiu se uită neputincios în curtea şcolii. Iar l-au trezit din somn blestemaţii ăia de pionieri! S-a culcat azi-noapte tîrziu, pentru că a dat cu bidineaua nişte cai de furat. Se gîndise că a doua zi, fiind duminică, va dormi şi el pînă tîrziu. Şi tocmai cînd visa că-n Vintileasa rămăsese mai departe regimul burghezo-moşieresc, din curtea şcolii izbucnise corul „Sîntem a ţării primăvară!”
Sărise ca ars.
Prin pînza somnului înţelesese ceva cu colectivizarea. Dăduse buzna pe prispă, crezînd c-au venit lămuritorii. Îl întîmpinaseră însă zeci de priviri voioase. Nu erau lămuritorii. Era ceva mai rău. Erau pionierii. Culai Brăiloiu se uită prosteşte. N-avu curaj să facă nimic. Nici măcar să înjure. O făcuse o dată, pe la începutul verii trecute, şi avusese numai necazuri. Pionierii îl puseră imediat personaj negativ într-o scenetă. Auzind de asta, Culai Brăiloiu scuipă şi zise că puţin îi pasă. Era cu mai mulţi la o cîrciumă fără autorizație, la un pahar de vin. Cei din jur rîseră şi ei. Nu văzuseră în viaţa lor o piesă de teatru şi habar n-aveau ce înseamnă personaj negativ. Oricum, nu era vorba de o înjurătură. Socrul lui Culai Brăiloiu îi atrase însă atenţia că nu era chiar aşa de simplu. El, de exemplu, fusese la spectacolul pionierilor. N-avusese încotro, trebuise să se ducă, dat fiind că-i crăpa buza după o autorizaţie de fabricat îngheţată. La Căminul Cultural, unde se dăduse piesa, fusese multă lume. Şi popa, şi miliţianul, şi preşedintele Sfatului Popular. Toţi de-ai satului, care-l ştiau pe Culai Brăiloiu. Fusese însă şi noul instructor raional, un tînăr uscăţiv, tuns cu maşina pe tîmple. Cînd apăruse pe scenă pionierul care-l intrepreta pe Culai Brăiloiu, instructorul se aplecase spre preşedinte şi-l întrebase ceva. Putea fi ceva în legătură cu Culai Brăiloiu. La cîrciumă se bău şi se glumi în continuare. Culai Brăiloiu se ţinu de tot felul de şotii. Muşcă o bucată de pahar şi o mîncă plescăind de plăcere. Dădu pe gît, dintr-o singură gîlgîitură, toată damigeana. Vru să bea o ulcică de vin stînd în cap, dar nu-i reuşi. Prin toate aceste prostii, îl urmăreau însă cele spuse de socru-său. Era atît de îngrijorat, că nici nu se putea îmbăta. După plecarea celorlalţi, descoperi că era perfect treaz.
Şi chiar de a doua zi simţi că ceva nu era în regulă.
Ducînd la Floreşti un transport de vin clandestin, îl prinse miliţia, care îi confiscă totul. I-ar fi luat şi calul, dacă miliţienilor nu le-ar fi fost lehamite să care la acea oră din noapte ditamai animalul. Colac peste pupăză, i se măriră şi cotele!
Iată de ce Culai Brăiloiu le zîmbeşte larg pionierilor care ies cîntînd din curtea şcolii.
– Salut voios de pionier! le răspunde Culai Brăiloiu, numai în izmene, luînd poziţie de drepţi, cu mîna la tîmplă.
Mulţi ani după căderea comunismului, cei cîţiva bătrîni ai satului se mai certară pe tema tragediei străbătute de ţările Europei de Est. Vintileasa se transformase din temelii. Pe locul fostului Cămin Cultural se înălţa acum o Fabrică de Computere, filiala Vintileasa a IBM. Preşedintele Consiliului de administraţie era Vasile Barbana, băiatul cel mic al lui Culai Barbana, fugit în America pe vremea lui Ceauşescu. El se întorsese în sat într-o maşină lungă şi lată, legănîndu-se ca o cadînă. Proprietarul o lăsă în Piaţă şi urcă pe jos pînă în Vintileasa Deal. Nu pentru că se dădea în vînt după mersul prin praful satului natal, cum afirmau cîteva fetişcane proaste din Vintileasa, ci pentru că uliţa era strîmtă în cîteva locuri. La puţin timp după înfiinţarea filialei IBM, îşi făcură apariţia în sat nişte japonezi mici şi iuţi. Aceştia ajunseră în Vintileasa dimineaţa, şi pînă seara, mişcîndu-se cu o agerime năucitoare, transformară biata uliţă într-o mîndră şosea naţională. Acolo unde strîmtimea fusese mai grozavă, respectivii amenajară rapid o acoladă avînd în centru un mic bar. Comuna se racordă deplin şi iremediabil la circuitul european. Numai ei, cei cîţiva bătrîni, foşti liberali, foşti ţărănişti, ba chiar şi foşti comunişti, se mai adunau, seară de seară, pe prispa lui Vasile Norocea (care-şi păstrase căsuţa ca pe vremuri, la intervenţiile pe lîngă Guvernul român, ale nepoţilor săi, membri în Parlamentul european) şi îşi aminteau de trecut. Anii ’50 erau anii tinereţii lor. De aceea, seară de seară, se întorceau cu toţii la acel timp nostalgic, pe care-l luau şi-l disecau în amănunţime, doar-doar vor descoperi în el secretul straniu, inefabil, al vieţii pentru totdeauna pierdut. Se certau pe o mie şi una de fleacuri. Dar mai ales în problema ce-a fost mai rău şi mai rău în comunism. Unii ziceau că închisorile. Alţii, că deportarea. Şi-n toiul acestei ciorovăieli, Culai Brăiloiu îşi amintea brusc: da’ pionierii?! Nu fuseseră ca lămuritorii veniţi să-i vîre în colectiv cu forţa. Nu fuseseră ca inundaţiile sau cutremurul. Fusese totuşi un coşmar. Şi mai ciudat decît toate, era un lucru: că nici unul din ei n-ar fi putut spune, oricît s-ar fi străduit, cum şi de unde veneau aceste valuri de iniţiative pioniereşti. Pentru că nu încăpea nici o îndoială: era vorba de nişte valuri ucigătoare, care se repetau la o distanţă de cîţiva ani, şi care se stingeau la fel de repede cum se născuseră.
Într-o primăvară, de exemplu, peste pionieri dădu iniţiativa confecţionării de căsuţe tip, pentru păsărele. Scînteia pionierului din acea vreme publicase un amplu articol, însoţit de fotografii, despre rolul acestor căsuţe în lupta pentru pace. Se dădea drept model pionierul Ciun-Ciang dintr-un sat din Coreea de Nord, care făcuse, în timpul său liber şi fără ajutorul nimănui, 500 de căsuţe pentru păsărele. Graţie faptei lui eroice, satul fusese salvat de la bombardamentul imperialiştilor americani. Întreaga unitate ascultă articolul, citit cu glas tare de Steluţa Munteanu, preşedinta detaşamentului nr. 1. Şi, într-un entuziasm desăvîrşit, hotărîră cu toţii să nu mai lase fără adăpost nici o pasăre din perimetrul satului sau din cele în trecere prin spaţiul său aerian. Mai ales că, din cîte le spusese instructoarea, nu era exclus ca o astfel de pasăre să fie purtătoarea peste mări şi ţări, a unui mesaj trimis de un copil negru sărac din New York spre măreaţa Uniune Sovietică, mai precis spre Kremlin, unde locuia tatăl tuturor copiilor din lume, Iosif Vissarionovici Stalin. Fusese, din cîte îşi aminteau cei de pe prispă, o după-amiază tulbure. Plouase toată noaptea şi drumurile se desfundaseră. Pe la două ieşise soarele. Rece şi străin, ca dosul unei monede. O pîclă uşoară sta în văzduh. Şi în această lume strîmtă, cu hotarele brusc micşorate, satul simţi că se sufocă. – S-a dat cu bomba atomică! – ţipară unii. – Ba nu, cu gaze de luptă! – îi contraziseră cei ce făcuseră războiul. Abia cînd ieşiră pe prispă, sau pe la porţi, îşi dădură seama ce era: copacii gemeau de pionieri. Pînă şi salcia de la moară, de care nimeni nu se atinsese pînă atunci, pentru că se apleca primejdios deasupra gîrlei, se afla unul: băiatul cel mic a lui Culai Tacu. Se străduia să agaţe acolo, fără teama c-ar putea pic în scoc, o căsuţă cu ferestre şi cerdac pentru graurii călători, după modelul decupat din Pionieriskaia Pravda. Văzduhul suna de piţigăitul ciocanelor mici, realizate la atelierul şcolii, de ronţăitul ferăstraielor, de strigătele vesele ale pionierilor. Se lucra într-o organizare perfectă. Unii le confecţionau. Alţii le atîrnau. Fruntaşii la învăţătură, rămaşi jos, pe pămînt, dădeau indicaţii. Observaţiile lor erau imediat transpuse în practică. În marele stejar din centru, lîngă staţia de supraveghere a undelor pe care veneau Europa Liberă şi Vocea Americii, detaşamentul clasei a şaptea urmărea atent ca nu cumva duşmanul de clasă să apară pe raza comunei.
Valului căsuţelor pentru păsărele îi urmă, într-o toamnă, posomorîtă, cel al micului meteorolog amator. Totul pornise, ca de obicei, de la blestemata aia de Scînteie a pionierului! Revista, pentru care orice pionier din sat ar fi fost în stare să se bată cu părinţii, publica serialul „Şi eu voi fi meteorolog, ca bunicul!” Schiţe viu colorate ilustrau articolele care prezentau principiile fundamentale ale luptei de clasă în Istoria Meteorologiei, situaţia dezastruoasă a timpului probabil în ţările capitaliste, rolul ţărănimii sărace în prognoza vremii. Serialul se încheia cu un grupaj de îndrumări privind confecţionarea unei staţii meteorologice de uz şcolar. Drept urmare, satul căzu într-un nou coşmar. Peste tot, pe garduri, pe pereţii caselor, prin copaci atîrnau barometre. Un instrument uriaş, cu acul de mărimea unei furci, era spînzurat sub streaşina Sfatului Popular. Cadranul lui arăta mereu furtună. Un fîşîit persistent, ca şi cum stoluri de păsări ar fi trecut prin văzduh, umplea înserarea. Erau sutele de giruete cocoţate pe acoperişuri. De dimineaţă pînă seara, puteai întîlni prin toate locurile, de la poieniţele din vii pînă la lăstărişul din marginea pădurii, pionieri atenţi la cele mai mici mutaţii din atmosferă. Umblau gravi, cu carnetele în mîini, notîndu-şi totul.
Și au mai apărut, de-a lungul timpului şi alte coşmaruri.
Astfel, pionerii s-au năpustit asupra bătrînilor satului, epuizîndu-i în lungi interviuri. Într-un an, legară, prin intermediul unui telefon realizat în atelierul şcoală, sediul G.A.C. de cea mai depărtată brigadă. Evident, aparatul nu funcţionă. Pionerii nu găsiră la magazinul din sat, cum îi sfătuia revista lor de specialitate, cutiile de cremă de ghete care, prin încălzire la flacăra unei spirtiere, puteau fi folosite drept receptoare. Cu toate acestea, ei instalară firul. Şi cînd cei de la sediu vrură să-l rupă, tărăboiul ajunse pînă la raion.
Nu trecu mult de la iniţiativa asta, şi satul ajunse din nou în preajma unei mari încercări. Detaşamentul clasei a cincea se apucă să sape şoseaua Floreşti-Vidra pentru a sădi straturi de flori în formă de stea, potrivit unui străvechi obicei din Azerbaidjan. Numai prezenţa de spirit a preşedintelui reuşi să evite catastrofa. Cu chiu cu vai, îi lămuriră că aveau nevoie pentru ca totul să iasă bine de sprijinul pionierilor sovietici. Urmau să-i aștepte pe aceștia. Pînă atunci, nu făceau nimic, nu de alta, dar pionerii români nici nu se puteau scobi în nas fără a ține cont de exemplul sovietic.
Toţi bătrîni cădeau însă de acord că nici una din aceste nenorociri n-o întrecea pe cea din iarna lui ’52. Încă din toamnă, pionerii hotărîră, în cadrul unor adunări generale extraordinare, să meargă prin sat cu Pluguşorul. Învăţaseră repede versurile: Sculaţi voi români plugari/ Muncitori şi cărturari/ Că pe cer de Răsărit/ Stea măreaţă s-a ivit/ Tot poporul o zări/ Şi la luptă se porni/ Şi-a scăpat în miez de vară/ De stăpîni şi de ocară. O lună întreagă satul şi împrejurimile sale vuiră de strigăte, de clopote, de buhaiuri şi de plesnituri de bici. O lună întreagă, adică exact cît durară repetiţiile. Satul primi aceste manifestări cu profundă ostilitate. Întîi şi-ntîi, pentru că, aşa cum spuneau babele, era păcat să zici Pluguşorul într-altă zi decît Ajunul Anului Nou. Apoi, mulţi inşi, auzind clopotele şi buhaiul se întrerupeau din lucru şi exclamau: ei drăcie, a Venit Anul Nou! Cînd îşi dădeau seama că mîine nu-i Revelionul, că pînă la faimoasa petrecere mai era atîta timp de griji şi roboteală, îi apuca o ciudă năprasnică pe derbedeii ăia din curtea şcolii. N-aveau ce le face, cum n-aveau ce le face nici fiilor lor, şi ei pionieri. Odată ajunşi cu cravata la gît, cu insigna prinsă în piept, căpătau cu toţii o încăpăţînare greu de închipuit. Mustrărilor ci le opuneau conştiinţa lor curată de pionieri ai ţării. Înjurăturilor ei le răspundeau fără să clipească, privindu-şi fix părinţii în ochi, cu citate elocvente din clasicii marxism-leninismului. Şi, vorba lui Vasile Lăluci, din Vintileasa Deal, cum dracu’ să scoţi cureau şi să-i arzi cîteva la cur unuia care-ţi dă citate din Lenin? Astfel că, în Ajunul Anului Nou, satul rămase definitiv în stăpînirea pionierilor plugari. Toate eforturile de-ai opri se dovediră zadarnice. Gospodarii traseră zăvoarele şi se ascunseră prin beciuri. Dar pionierii scoaseră porţile din ţîţîni, dădură buzna sub ferestre şi nu plecară de acolo pînă cînd proprietarii biruiţi de foame şi sete, nu apărură în prag cu darurile prevăzute de tradiţiile noastre populare. Unii gospodari le ieşiră înainte cu topoare, cu securi, cu furci, înjurînd cît îi ţineau gura, dar pionierii nu se lăsară intimidaţi. Exemplul lui Pavlik Morozov, marele pionier sovietic, le dădea curaj să înfrunte tot ce li se ridica în cale.