Pisoiul a scos la iveală, dintre lucrurile grămădite în balcon, un cablu pe care-l caut de un an de zile, fără să dau de el.
Uite că e și pisoiul bun la ceva.
Vreau să-l mîngîi drept mulțumire, dar el, prostovanul, o rupe la fugă.
*
E miezul zilei în Găgești-Deal. Peste ogrăzi, sate, împrejurimi a coborît o liniște despre care-mi amintește versurile:
Și e liniște pe dealuri
Ca-ntr-o mînăstire arsă
Iar căldura se revarsă
Valuri, valuri.
Da, într-adevăr, căldura se revarsă valuri, valuri și, prin asta, adîncește tăcerea. Sînt în chioșc. Lucrez cu ușa larg deschisă. Uriașul ventilator se luptă din greu cu căldura care stă în jur ca un aer de beton. Departe, în marginea Pădurii, sună stins clinchetul unei tălăngi. E o vacă scoasă la păscut. Cînd smulge iarba cu gura, talanga de la gît îi sună cîteva clipe.
Cîinele șade lungit pe iarba scurtă a ogrăzii, cu limba scoasă de căldură.
Pare c-a murit.
Nu, n-a murit.
Deodată, sare în sus și începe să latre furios spre grădină.
Ce l-a apucat?
Mă ridic de la masa de stejar (tot căutam un pretext să întrerup lucrul, pentru că la mine inspirația se topește repede) și, ajuns în curte, încerc să-mi dau seama la cine sau la ce latră. Deși m-am așezat în spatele lui, în poziția din care văd ce vede el, nu deslușesc nimic în verdele bătrîn al viei din grădină.
Ce dracuʼ o fi văzut?
Te pomenești că ochii lui surprind ceea ce ochilor noștri li se refuză!
N-are nici un rost să mă agit. Cîinele s-a oprit brusc din lătrat, și parcă dîndu-și seama că sînt lîngă el, sare cu labele pe pieptul meu. Ca să scap de labele lui, mă întorc în chioșc. Mă însoțește, sărind cu labele pe mine, pînă la ușă. După care renunță, de parcă nici n-ar fi încercat. Se întoarce în mijlocul ogrăzii și, așezîndu-se pe pămînt, se apucă să se caute de purici.
Ca și în cazul pisicilor, nu voi pricepe în veci mecanismul intern al cîinilor. Ce l-a făcut să sară în sus și să izbucnească într-un lătrat furios? De ce s-a oprit brusc și s-a apucat să mă lingă? De ce a început să se puricească după ce s-a întors în mijlocul ogrăzii? Și-a amintit abia acum că trebuie să scape de purici sau tocmai acum l-a pișcat un purice?
De multe ori îl văd în cușcă, în poziția cîinelui din manual, cu labele scoase afară, ca o gospodină care s-a întrerupt din dereticat și, cu brațele goale, scoase peste pervazul ferestrei, se uită în stradă cum descarcă niște inși mobila dintr-o furgonetă.
Dacă aș fi Facebook-ist, l-aș trage în poză și aș posta ca să smulg ceva like-uri. Nu sînt așa ceva. Astfel că strigîndu-i, Prostule! trec spre chioșc, în care intru fără să trag ușa.
Nu trece mult timp și-l văd sărind din cușcă și alergînd spre poartă. Pînă acolo hămăie într-una înverșunat. De la mine din chioșc nu văd ce-i pe uliță, dincolo de gard. Nici el nu vede. Simte. Mă ridic de la masa de lucru (abia așteptam momentul ăsta!) și mă îndrept spre poartă. Între timp, cîinele s-a oprit din lătrat și, văzîndu-mă, s-a năpustit asupra mea să-și exprime loialitatea punîndu-și labele pline de pămînt pe pieptul meu.
Deschid poarta.
În uliță, văd un cal care paște zgomotos.
Are picioarele din față prinse într-o frînghie, ca să n-o ia razna. Auzind poarta, ridică privirile și dă să vină spre mine. Te pomenești că-și pune copitele pe pieptul meu în semn de iubire necondiționată!
Cîinele s-a întors în cușcă.
Eu m-am întors în chioșc.
Un stol de vrăbii coboară pînă deasupra ogrăzii ca un comando de parașutiști în adîncimea frontului inamic. Nu aterizează însă pe iarbă, cum ai putea crede, ci, abătîndu-se brusc, se înalță pentru a se opri la cuiburile de sub streașină. Ridic privirile. Din marginea cuiburilor ies ciocurile odraslelor cărora părinții le-au adus de mîncare. Cîinele sare din cușcă și le latră furios.
De ce le-o fi lătrînd?
Pentru că nu-l respectă?
Pentru că n-are ce face?
Hotărît lucru!
Cîinii și mîțele au nevoie de un Shakespeare al lor, care să le sondeze adîncimile sufletești, misterioase.