(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Premiera comediei satirice Mielul turbat de Aurel Baranga are loc la Naţionalul bucureştean în seara zilei de 24 februarie 1954.
Pusă în scenă de Sică Alexandrescu, piesa se bucură de un succes de public deosebit. Luînd în considerare plăcerea criticii şi publicisticii din perioada de început a noii noastre literaturi de a descoperi în orice fapt semnificaţii ieşite din comun, următoarea remarcă din cronica dramatică semnată în Scînteia din 27 aprilie 1954 de Silvian Iosifescu, rămîne, totuşi, o mărturie a primirii de care a beneficiat piesa:
„«Mielul turbat» a avut parte de ceea ce K. Simonov numea recenzie colectivă a spectatorilor. Rîsul susţinut al publicului şi aplauzele la scenă deschisă au dat spectacolului aprecierea meritată.
Rîsul publicului exprimă hotărîrea de a alunga din viaţa noastră nouă indivizi de felul celor care s-au fortificat în cabinetul tehnic. Se confirmă astfel un adevăr însemnat. Rîsul aparţine celor ce construiesc o viaţă nouă. Direcţia satirei adevărate nu se poate inversa. Ea loveşte în ceea ce e vechi şi putred, de pe poziţiile forţelor sociale înaintate“.
Succesul de public, decisiv în cazul unei comedii, confirmă succesul de critică. Lucru mai puţin obişnuit, Mielul turbat beneficiază de o receptare critică de excepţie încă din momentul publicării. În chiar numărul revistei Viaţa românească în care se tipăreşte piesa (nr. 8, august 1953), Ov. S. Crohmălniceanu semnează un amplu şi entuziast comentariu pe marginea ei, intitulat În legătură cu comedia satirică. Înfăţişînd Mielul turbat drept dovadă de necesitatea comediei în cadrul realismului socialist, autorul îi prevede o deosebită eficienţă socială:
„Există în viaţa noastră socială destule lepădături cărora comedia lui A. Baranga le va complica existenţa.
În faţa oglinzii, gata să-şi ia obişnuita poză marţială, mulţi fraţi spirituali ai lui Cavafu et Co. vor avea sentimentul că sînt urmăriţi de hohotele unui rîs neîncrezător.
Siesta lor va deveni cu siguranţă mai puţin calmă, somnul lor mai puţin liniştit. Faptul nu poate decît să ne încînte şi să constituie pentru fiecare din scriitorii noştri un îndemn de a transforma cît mai grabnic visele urîte ale diferitelor putregaiuri sociale într-un permanent şi real coşmar“.
Elogiile de la momentul apariţiei în presă sînt întărite și amplificate de cele din faza de spectacol teatral. Referatul „Unele probleme ale creaţiei dramatice în stagiunea 1953-1954“, prezentat de Simion Alterescu la Plenara Secţiei de Dramă a Uniunii Scriitorilor (23-26 mai 1954), identifică în Mielul turbat un deschizător de drumuri:
„Infirmînd prin însăşi prezenţa sa falsele afirmaţii că astăzi nu s-ar putea scrie comedie, «Mielul turbat» de Aurel Baranga, avînd ca obiectiv demascarea racilelor principale care frînează drumul spre socialism, constituie un exemplu deschizător de drumuri“ (Contemporanul, 4 iunie 1954).
O observaţie tipică perioadei de început a noii noastre literaturi – „Finalul comediei creşte organic din întreaga desfăşurare anterioară. Însă el e realizat cam precipitat, rezolvă neconvingător încurcăturile care au crescut de-a lungul celor trei acte, situaţiile din ce în ce mai fără ieşire, în care vrînd să se acopere, s-au împotmolit personajele de pe scenă. De pildă, uşurinţa cu care un duşman abil şi primejdios, cum e Cavafu, se lasă demascat în final, contrastează cu tot ceea ce ştiam despre personaj, cu toată desfăşurarea anterioară a piesei“ – nu pune la îndoială tonul general pozitiv al comentariului din Scînteia, 27 aprilie 1954. Punct maxim al elogiului de critică politico-administrativă din această perioadă, „Mielul turbat“ de Aurel Baranga primeşte valoare de îndemn pentru ceilalţi scriitori:
„Multiple obiective satirice stau în faţa scriitorilor noştri – fie că e vorba de aţîţătorii la război, care încearcă să se acopere cu veşminte nepătat de albe de iubitori ai păcii, fie de duşmanul dinăuntru, care se străduieşte, cu tot atît de puţin succes, să-şi potrivească pe trup blana de miel, fie că ne gîndim la numeroasele forme prin care vechiul tinde să se menţină în viaţa noastră. Succesul pe care-l reprezintă «Mielul turbat» trebuie să fie un îndemn pe calea dezvoltării continue a noii literaturi satirice. Un îndemn pentru scriitori să folosească mai des şi mai în adîncime arma satirei, s-o îndrepte înspre obiectivele principale, cu întreaga ei eficacitate, cu întregul lor talent, cu toată combativitatea“.
S-a rezolvat problema personajului pozitiv în satiră
Succesul rapid şi de proporţii al Mielului turbat se explică prin valoarea artistică a piesei. Nu e mai puţin adevărat însă că între cauzele acestui succes se află şi una extraliterară. Prin Spiridon Biserică, „mielul turbat“, se rezolvă încîlcita problemă în care se înfundase noua literatură odată cu afirmarea publică a satirei ca necesitate: cea a eroului pozitiv. Pentru studiul În legătură cu comedia satirică, semnat de Ov. S. Crohmălniceanu în Viaţa românească nr. 8, august 1953, absenţa personajului pozitiv dintr-o comedie satirică trece drept o gravă denaturare a adevărului:
„Cînd comedia nu merge pe linia grotescului, atunci lipsa elementului pozitiv într-o întruchipare directă duce la denaturarea adevărului vieţii, la anularea caracterului tipic al mediului şi situaţiilor zugrăvite“.
Urmare a acestei exigenţe în creaţia literar-artistică?
„… personajele reprezentative pentru forţele noului apar în numeroase comedii ca nişte făpturi şterse, cenuşii şi ţepene, trăgînd în urma lor o trenă de sfaturi şi lozinci, provocînd instantaneu izgonirea voioşiei de pe scenă şi înlocuirea ei cu o dăscăleală plictisitoare“.
Succesul Mielului turbat apare firesc în aceste condiţii. Prin Spiridon Biserică, Aurel Baranga reuşea să aducă pe scenă un personaj pozitiv viabil, cu alte cuvinte, să îndeplinească în acelaşi timp şi exigenţa prezenţei unui personaj pozitiv şi pe cea a realizării estetice a acestuia. O mărturiseşte cronica dramatică semnată de Silvian Iosifescu în Scînteia din 27 aprilie 1954:
„Crearea personajului Spiridon Biserică reprezintă un succes al dramaturgului şi constituie, în acelaşi timp, un răspuns, prin practică, la problema care, greşit pusă, devenise o frînă în crearea comediei satirice. După cum se ştie, în ultimii ani s-a pus această falsă dilemă: s-a afirmat că dacă nu e comic, personajul pozitiv – socotit «obligatoriu» pentru comediile cu subiect contemporan – rămîne şters şi străin de piesă, iar dacă e comic nu poate fi decît ridiculizat şi minimalizat.
Autorul «Mielului turbat» a urmărit, inspirîndu-se din structura unui erou popular, cum e Păcală, să creeze un personaj comic şi cu adevărat pozitiv“.