La Muzeul din Florești, amenajat într-o casă gîrbovită, de pe strada Melcului, o stradă atît de desfundată, că te puteai plimba pe acolo doar cu plugul, se găsea o piesă rară: Ceasul cu cuc al lui Vasile Alecsandri, achiziţionat de la o strănepoată a poetului, ajunsă la bătrîneţe să tragă mîţa de coadă. Era o pendulă veche, din lemn înnegrit, pătruns pînă la molecule de cancerul anilor, cu geamul crăpat. O crăpătură istorică – şi, deci, de neînlocuit –, dintr-o noapte de ianuarie, cînd poetul, într-o criză de inspiraţie, aruncase cu tocul în pendulă. Geamul făcu, clac! înflorind de sus pînă jos într-un sunet sec, de rupere adîncă a unor legături ascunse, dar care scoase din sufletul poetului rima atît de mult căutată:
- XLVI - Control Deşi e vineri seara, timp pentru certat copiii sau pentru mers la cîrciumă, restaurantul e gol. Mesele lungi, din lemn ne strunjit, imitîndu-le pe cele de la hanurile din Moldova de Sus, stau una lîngă alta, cu farfurii, tacîmuri şi şerveţele neatinse. Mai ceva ca la o expoziţie. Ca să facă şi ei ceva – pustietatea asta le dă fiori – ospătarii umblă printre mese îndreptînd ici un şerveţel, colo o furculiţă. La o masă din apropierea bucătăriei se vede, totuşi, un consumator. Aşa pare după cum stă aplecat deasupra mesei, ca şi cum s-ar uita în ciorba fierbinte din faţă. Nu, nu e un consumator.
Tzontzy, pînă acum liniștit, întrerupîndu-se din uitatul la noi doar pentru a se spăla pe o parte a corpului, ca și cum brusc și-ar fi amintit că n-a mers la duș de dimineață, face un salt și ajunge pe măsuța din sufragerie. Suprafața sticlei e plină de pahare, șipuri, cutii cu pixuri și o telecomandă, folosită de noi la televizor, pentru a sări, ca puricele de la un jurnal de știri la altul. O pornește dintr-un capăt și ajunge în celălalt, după care o ia invers, și, oprindu-se în punctul inițial de plecare, sare pe covor și se vîră sub canapea. Parcurge cele două distanțe printre pahare, pixuri, sticloanțe, fără să miște vreuna din loc, d-apoi să dărîme.
(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar) Dacă în recunoaşterea erorilor din domeniul zis al valorificării moştenirii literare, perioada anti-stalinistă, 1956-1965, va dovedi o anume luciditate nu acelaşi lucru se întîmplă cînd vine vorba de explicarea cauzelor care le-au provocat. Ele sînt puse în exclusivitate pe seama acţiunii unor critici şi istorici literari. Fără a neglija rolul oamenilor, al culturii şi inteligenţei criticilor din perioada 1947-1953, unilateralizarea literaturii române de pînă la 1920, deformarea raporturilor dintre Eminescu şi Junimea, forţarea sensurilor unor opere îşi are cauza într-un complex de factori culturali şi social-politici.
Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 265, anul II, sîmbătă, 8 mai 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“ În schiţa lui Cehov Moartea unui slujbaş, măruntul funcţionar Ivan Dmitrici Cerveacov nimereşte la un spectacol în spatele consilierului de stat Brizgalov. Strănutînd la un moment dat, eroul nostru îl stropeşte pe chelie pe înaltul funcționar din fața sa. Îngrozit că l-ar fi putut supăra, Ivan Dmitrici Cerveacov se lansează într-un nesfîrşit şir de scuze, care nu reuşesc decît să-l scoată din sărite pe domnul consilier. După o audienţă la care înaltul personaj strigă la el, Ivan Dmitrici Cerveacov se întoarce acasă şi moare.