Drumul comunal urca printre vii, ajungea în cîmpul de ţelină al lui Culai Purdel şi dispărea la un moment dat. Cîţiva cercetaşi din Anglia, veniţi în Vintileasa de peste Marea Mînecii pentru a studia la faţa locului ţara lui Dracula, au stat o zi şi o noapte nemişcaţi în faţa imensităţii verzi a cîmpului de ţelină. Ştiau din ţara lor că orice drum, inclusiv cel prin memorie, trebuie să ducă undeva. Acesta dispărea însă pur şi simplu, fără nici un anunţ prealabil. Şeful grupului, un bărbat pasionat de disciplina Farfuriilor zburătoare...
De-o parte şi de alta a şoselei se înşiră cişmele noi, pitite în gherete din lemn, înfăţişînd scene semnificative din viaţa comunităţii. Cea mai importantă scenă poate fi văzută la cişmeaua de la curbă. Cincisprezece cetăţeni, altfel oameni la locul lor, bărbaţi şi femei cu feţe pătrate, de extratereştri, îşi dau mîna într-o horă a Unirii, care se întinde de pe un deal pe altul. Potrivit scenei pictate, cîtorva inşi le-a revenit spaţiul din mijlocul rîului, dar, în loc să fie în apă pînă la gît, cum te-ai aştepta, ei stau deasupra, ţinuţi acolo, în văzduh...
Cînd eram copil, şoseaua care trecea prin centrul satului foia de lume. Tineri şi tinere, în grupuri sau în perechi, se plimbau în sus şi în jos fără nici un motiv aparent. De pe băncile din faţa porţilor îi urmăreau babe ca-şi puseseră, la rîndu-le, ţinuta de sărbătoare. Altfel spus, veşmintele cu care urma să fie înmormîntate. Perechile plimbăreţe erau urmărite şi comentate minuţios. Al cui e ăsta, maică? Al lui Bursucea din Vale, care-o ţine pe al lui Vasilica din Deal. Între satul meu şi Roma e o distanţă ca de la cer la pămînt.
„Pescărușul“ lui Cehov se deschide cu scena dialogului dintre Maşa, fiica administratorului Şamraev, şi Ivan Semionovici Medvedenko, învăţător de țară. Maşa e nefericită. Stare ce-l descumpăneşte pe Medvedenko: MEDVEDENKO: De ce umbli totdeauna în negru? MAŞA: Port doliul vieții mele. Sînt nefericită. MEDVEDENKO: De ce? (îngîndurat). Nu înțeleg... Eşti sănătoasă, iar tatăl dumitale, deşi nu e bogat, nu duce lipsă de nimic. Viața mea e mult mai grea decît a dumitale. Primesc cu totul douăzeci şi trei de ruble pe lună. Din ei îmi mai reţin ceva şi pentru pensie şi totuşi nu port doliu (se aşază).“
Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 229, anul II, vineri, 26 martie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“ În şedinţa de ieri a Camerei Deputaţilor, dna Leonida Lari şi-a anunţat demisia din PNŢCD. Domnia-sa nu s-a mulţumit doar cu anunţul. Nu s-a mulţumit nici măcar cu simpla şi cinstita invocare a unor divergenţe de păreri cu partidul care a adus-o în Parlament. Domnia-sa a folosit prilejul pentru a lansa un nou şi virulent atac la adresa PNŢCD. Ieşirea de ieri a dnei Leonida Lari a fost previzibilă. Cum previzibili au fost şi termenii atacului la adresa Evenimentului zilei.