Din cele zece neoane ale farmaciei nu funcționează nici unul. E drept, cîteodată, la un an, dacă nu și mai mult, ultimul de pe partea stîngă prinde să pîlpîie anemic, de parcă i s-ar zbate cuiva pleoapa, pentru a se stinge cu un țiuit groaznic, făcîndu-le pe lucrătoare să tresară și să-și ducă mîna la sînii palpitînd ca de o emoție erotică. Farmacia e luminată constant doar de un bec de bucătărie, spînzurat dramatic de un cablu ieșind din lăcașul unui neon desființat cu ciocanul.
Parcul central din Sinaia, în plină toamnă. E duminică, ora 11. Acel moment al zilei în care turistul, abia trezit din somn, se gîndește cum să piardă timpul pînă la masa de prînz. Explicabil de ce o mulțime frenetică a luat cu asalt parcul. E toamnă românească. Adică melancolică. Copacii și-au pus veșminte colorate. Din cînd în cînd, cîte o frunză galbenă cade de pe ram, se rotește în aer un timp, precum corpul unei femei care se sinucide prin aruncarea într-o prăpastie, după care se lipește de asfalt. Soarele e blînd de-a binelea cu muritorii. Un fel de bunică față de nepoții ei, care s-au cumințit și nu se mai trag de păr.
Duminica, pe la 11, cînd mă întorc cu maşina de la Găgeşti, din Radioul pus pe RRA, ascult o emisiune de note de călătorie în străinătate. Autoarea descrie ce a trăit călătorind nu numai în locuri aflate la doi paşi, gen Paris sau Praga, ci şi în locuri inaccesibile pînă şi aventurierilor de tip Columb fără caravelă: Australia, Noua Zeelandă. Ascultînd-o, m-am întrebat de fiecare dată, fără a găsi răspunsul, dacă a fost în locurile respective sau dacă le istoriseşte din închipuirea documentată pe Internet. Şi dacă a fost, de unde atîţia bani pentru atîtea călătorii şi nu oriunde, ci în locuri care cer sume colosale.
Pentru a demonstra paranoia numită Recreștinarea Rusiei de către Armata Română logodită cu BOR, am nevoie de o sfințire de biserică pe cît se poate cît mai departe de România. Pentru asta am luat la mînă cartea despre clerul militar, din varianta Scribda, în sens invers lecturii obișnuite, altfel zis, de la coadă la început. Am găsit un Raport al preotului căpitan Marin Dumitrescu, confesorul Batalionului 9 Vînători de Munte, din 16 decembrie 1942, despre cum a botezat el 205 copii în zona Nalcik din Kuban. Despre campania din Kuban n-am citit mare lucru, preocupat din Războiul Sfînt doar de Stalingrad și Cotul Donului.
Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 187, anul II, vineri, 5 februarie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“ Din mai multe gazete bucureştene, aflu că dl Victor Bucătaru, secretar al Uniunii Cineaştilor din Chişinău, s-a supărat foc pe editorialele mele consacrate situației din Republica Moldova. Dezvăluirea supărării sale ieşite din comun s-a petrecut la o conferință de presă organizată la Opereta din Bucureşti. Cu acest prilej, pe fondul unei virulente critici la adresa felului cum e prezentată în România bătălia politică din Basarabia, dl Victor Bucătaru a declarat textual: „Cînd am văzut editorialele lui Ion Cristoiu despre noi am crezut că am în față Adevărul nistrean de la Tiraspol“.
Veghea Partidului Scrisoarea unei văduve sărace, publicată pe prima pagină a Scînteii din 1950: „Cînd mi-a murit bărbatul, lăsîndu-mă singură cu nouă copii mici, am început să mă jelui: În grija cui m-ai lăsat, bărbate, în grija cui?! Atunci eram o proastă, trăgeam cu urechea la șoaptele ticăloșilor de chiaburi, dar acum, după ce am citit Cursul scurt al Marelui învățător al Poporului, Iosif Vissarionovici Stalin, îmi dau seama că nu rămăsesem singură. Partidul veghea asupra mea. Mulțumesc din inimă Partidului!“
Viața omului, chiar și a mea, desigur, stă sub semnul rutinei. Eu, de exemplu, după ce mă scol fac cinci minute gimnastică. Zilnic. De ce cinci și nu șase sau patru? n-aș putea să răspund. De precizat: Nu fac gimnastică în general, fac gimnastică cinci minute. Nici mai mult nici mai puțin. Nu-mi dau seama de ce o fac. Sigur e că nu-mi folosește la slăbit. Pe vremuri, cînd mi-am asumat drept Proiect de țară să slăbesc în chip de Breaking News, am decis să alerg în aer liber, dimineața și seara, o jumătate de oră.
Parisul are nenumărate muzee. Pe primul loc, încă fără concurenţi serioşi, se situează Luvrul. Renumitul loc al turiştilor de pe întreaga planetă, cel care apare în toate pozele stîngace, de amator dosit în spatele iubitei sau al nevestei care s-a dat cu ruj ca să pară mai intelectuală, trebuie să facă faţă concurenţei sălbatice a panourilor, bulevardelor, străzilor şi chiar intrărilor din întreg Parisul. E pe lume, spun hîtrii, un Dumnezeu al beţivilor. Noi vom susţine cu tărie că este şi un Dumnezeu al Luvrului. Misiunea cu care a venit Luvrul pe lume e de a atrage cît mai mulţi turişti. Pentru a-i facilita sacra misiune, Dumnezeu i-a dat Luvrului cît mai multe zile pariziene cu ploaie.
Acaparat de noul subiect – luptele duse de români în Kuban –, despre care am scris deja pe cristoiublog.ro, mă interesez de cazul Ion Pălăghiță. Ca și în alte cazuri de eroi de pe Frontul de Est, decorați de nemți cu Crucea de fier, sînt curios să aflu ce s-a întîmplat cu mormîntul eroului din Cimitirul Eternitatea din Iași. Pe 16 mai 1943, a fost înmormîntat la Iași, printr-o ceremonie cultivată de întreaga presă. Sentinela din 23 mai 1943 îi dedică pagina de copertă. Sub portretul eroului, un montaj fotografic surprinde secvențe de la ceremonia înmormîntării. Legenda apare sub titlul Eroul colonel Ion Palaghiță:
Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 186, anul II, joi, 4 februarie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“ Pe vremuri, cînd citeam presa anilor ’50 pentru a scrie Istoria literaturii proletcultiste, eram ferm convins că scrisorile oamenilor muncii, harnic tipărite în Scînteia şi în alte publicatii, aparțineau, de fapt, redactorilor. Incontestabil, acele scrisori se voiau dovada că politica partidului se bucura de sprijinul oamenilor muncii de la oraşe şi sate. Semnate „muncitorul“ X sau „ţăranul sărac“ Y, ele împărtăşeau poziția ziarului şi, prin asta, a partidului în principalele probleme ale momentului. Între ele şi articolele din ziar nu era, practic, nici o diferenţă.